Summit-ul ONU pentru acţiune climatică: Un fel de început

Tema dereglărilor climatice, acroşată în cadrul celei de a 74-a Sesiuni anuale a Adunării Generale ONU, ce se desfăşoară la New York, în prezenţa a numeroşi şefi de stat, vicepreşedinţi, şefi de guvern şi alţi demnitari, până la sfârşitul săptămânii, nu este deloc nouă. Chiar şi discursul emoţionant al tinerei activiste suedeze pentru climă, Greta Thunberg, care împreună cu alţi 15 copii, au depus o plângere la Naţiunile Unite împotriva a cinci dintre marile economii ale lumii, nu este unul insolit. S-a mai produs emoţie, îndestulătoare şi la Conferinţa pentru climă a ONU de la Durban, Africa de Sud (2011) când studenta canadiană Anjali Appadurai afirma „negociaţi de când mă ştiu”. Şi nu exagera. Guvernele lumii au discutat despre prevenirea schimbării climatice vreme de peste două decenii, dar împiedicarea atingerii unor niveluri „periculoase” ale schimbărilor climatice, nu numai că n-a făcut progrese, în pofida nenumăratelor întâlniri oficiale de negocieri, dar a condus la un proces de regres practic neîntrerupt. Datele preliminare arată neliniştitor: emisiile de dioxid de carbon, la nivel mondial, sunt mult mai mari decât în 1990, când au început în mod serios negocierile în vederea unui tratat climatic. Trăim un adevărat paradox. Cu cât se discută mai mult despre nevoia imperativă a controlării emisiilor, cu atât acestea cresc mai mult. Singurul lucru care creşte într-un ritm mai susţinut decât emisiile e cantitatea de discursuri făgăduitoare de reducere a acestora. Între timp summit-ul anual ONU privind schimbările climatice, care rămâne o speranţă în găsirea unei soluţii politice la combaterea schimbărilor climatice, arată mai puţin ca un forum pentru negocieri serioase şi mai mult ca o şedinţă de terapie de grup, un loc în care reprezentanţii celor mai vulnerabile ţări din lume dau frâu liber durerii şi fricii, în vreme ce reprezentanţii naţiunilor responsabile pentru nenorocirile prin care acestea trec –Brazilia- pun capul în pământ. La Copenhaga în 2009, la mult lăudatul summit al ONU privind schimbările climatice, guvernele ţărilor poluante, inclusiv SUA şi China, au semnat un acord non-obligatoriu prin care se angajau să nu admită creşterea temperaturilor cu peste două grade Celsius, faţă de cele care se înregistrau înainte să începem alimentarea economiilor cu carbon. Ţinta bine cunoscută, care reprezintă chipurile limita „sigură” a schimbărilor climatice, a fost din totdeauna o alegere extrem de politizată, care are de a face mai degrabă cu minimalizarea scăderii economice, decât cu protejarea unui număr mare de oameni. Nu doar ecologiştii trag semnale de alarmă. Banca Mondială a avertizat că „ne îndreptăm spre o lume mai caldă cu patru grade Celsius până la sfârşitul secolului”, caracterizată prin valuri de căldură extremă, rezerve scăzute de alimente, distrugerea ecosistemelor şi biodiversităţii, precum şi o creştere a nivelului mărilor, care pune viaţa în pericol. Asta ar face ca unele ţări insulare, Maldive şi Tuvalu să se scufunde, inundând zone de coastă din Ecuador şi Brazilia, sau o parte din California şi nord-estul SUA. O mulţime de analişti importanţi, menţionează jurnalista canadiana, Naomi Klein în cartea sa „Asta schimă totul: capitalism vs mediu” (ed. Vellant 2016) cred că potrivit traiectoriei actuale a emisiilor ne îndreptăm spre o încălzire mai mare de patru grade Celsius, moment în care toate ceasurile de alarmă din casă vor începe să sune simultan, semnalând că schimbările climatice au devenit o criză existenţială pentru specia umană. Sistemul nostru economic, afirmă Naomi Klein, autoarea „Doctrinei şocului” (2007) se află în război cu sistemul nostru planetar sau mai precis economia este în război cu multe forme de viaţă de pe Pământ, inclusiv viaţa umană. Deşi fenomenele meteorologice s-au înmulţit, climatologii au parte de tracasări, precum medicii… care făceau avorturi. După Convenţia ONU privind schimbările climatice, adoptată la Rio în 1992, lumea ar fi trebuit să reducă emisiile de dioxid de carbon cu cca 2% până în 2005. Nu s-a făcut nimic. Astăzi după decenii de păcăleli şi minciuni, ce a mai rămas din bugetul reducerii cu 2% reclamă o schimbare de abordare. A făcut referire la ea şi Emannuel Macron, care a salutat ratificarea acordului de la Paris de către Rusia. 185 de state responsabile pentru 88% din emisiile planetare de gaze cu efect de seră au ratificat acordul de la Paris, din care SUA s-au retras. Timp de câţiva ani, în perioada lansării de către Al Gore al filmului „Un adevăr incomod” (2006) se părea că schimbările climatice vor genera în cele din urmă mişcări de transformare a epocii în care trăim. Stratul de gheaţă se topeşte, mai repede decât se previzionase, semn că nivelul emisiilor nu minte. O revoluţie climatică peste tot trebuie declanşată, deşi s-ar putea să fie cam târziu.