Ştim finalul tragic al unei căsnicii avariate, începută sub cele mai promiţătoare auspicii –Alin şi Silvana se cunoşteau din liceu- şi căutăm, fără sorţi de izbândă, detalii de sprijin, în toate raţionamentele noastre, mai mult sau mai puţin anemice, mai mult sau mai puţin subiective, oricum nu lipsite de uimirea firească. Şi de la marginea dramei petrecute în dimineaţa zilei de 21 august a.c., ultima zi în care soţii Dăogaru s-au privit unul pe altul, cu o vanitate augmentată de la o zi la alta, de-a lungul timpului, încercăm să desluşim câte ceva într-un teritoriu totalmente captiv psihologiei. Alin era inginer de profesie, avea 44 de ani, se spune că eşuase în afaceri din vari motive şi intrase în depresie. Ieşirea din depresie, spun psihologii, este posibilă când îţi doreşti asta. Silvana era cadru didactic, profesoară de germană la Colegiul Naţional „Carol I”, bine văzută de colegi şi toate referinţele despre ea sună bine. Părinţii ei, doi oameni de excepţie, la rândul lor, lucraseră la Liceul special „Beethoven” din Craiova. Împreună, Silvana şi Alin aveau o fetiţă de 11 ani. Ce s-a întâmplat din dimineaţa zilei de 21 august a.c., de acum se ştie şi nu se poate povesti decât cu eforturi. După ce şi-a ucis, cu lovituri repetate de cuţit, soţia, sub privirile consternate ale fetiţei, s-a aruncat de la etajul blocului în care locuia, decedând ceva mai târziu în sala de operaţie a secţiei de chirungie a Spitalului nr. 1 din Craiova. Sinuciderea i s-a părut o soluţie comodă după ceea ce săvârşise. Este exclusă gelozia şi deopotrivă infidelitatea în motivaţia gesturilor. Nu există mărturii că Alin s-ar fi plâns că nu era înţeles –uşor ridicolă şi sentimentală mărturisire- şi ne învârtim în jurul unor nedumeriri, pe care ni le provocăm singuri. Nu mai iubea Alin viaţa? Ia decizia aberantă, pe care o materializează, fiindcă nu mai reuşeşte o bună comunicare cu ceilalţi? De regulă un asemenea gând al uciderii unei fiinţe, pe care ai iubit-o cândva, şi i-ai mărturisit asta, cu care ai împreună o fiică, presupune o lungă şi chinuitoare deliberare, amânare şi ezitare. O persoană care recurge la aşa ceva, evident labilă psihic, poate fi caracterizată prin puţine cuvinte, ca victimă a singurătăţii vulnerabile. Orice explicaţie nu devine suficient de convingătoare. Statul comunist voia să controleze existenţa individului, până la cele mai intime aspecte. Acum pentru statul român, părţi consistente din populaţia sa, pur şi simplu nu există. Supravegherea, considerată ca agresivă, a fost înlocuită cu indiferenţa ostilă: câtă vreme nu vii să ceri ceva de la stat, poţi să îţi bagi sârmă în nas, sau ce crezi de cuvinţă, nu interesează pe nimeni. Ar fi şi de mirare să fie altfel, de vreme ce statul însuşi are problemele lui, duce grija altora, aşa că dacă nu eşti lipit de nici un „trib” sau gaşcă, dacă eşti singur, eşti… mort. Statul te priveşte cu ură, ca un câine jigărit, deranjat din somn. Când nimeni nu te mai ia în seamă, te simţi inutil socialmente, şi atunci orice derapaj este posibil, ca expresie a dezgustului pentru viaţă. Psihologii, cu care am discutat, au exprimat puncte de vedere apropiate. Cu care poţi să fii sau nu de acord. Cunoaşterea de sine este de regulă dificilă, fiindcă noi refuzăm de fapt să ne cunoaştem. Şi Alin Dăogaru crease despre sine o imagine arbitrară şi credea că acea imagine ar fi adevărată. E posibil. Una este de pildă sensibilitatea reală şi cu totul altceva sensibilitatea creată de mintea fiecăruia, care crează valori false de multe ori, şi de aceea intrăm uşor în confuzie. Cutremurătoare poveste, oricum.