Considerat multă vreme unul dintre „strategii” social-democraţilor, cel care dădea ora exactă pe scena politică, deputatul Viorel Hrebenciuc a intrat deliberat într-un con de umbră, lăsând mai tinerii săi colegi de partid, desemnaţi comunicatori, să spună ce au de spus. Într-un interviu recent pentru RFI, Viorel Hrebenciuc a emis câteva raţionamente care, lecturate mot-a-mot sau decriptate, sugerează cam acelaşi lucru şi anume că „în cazul în care Victor Ponta ajunge preşedinte, nu ar fi nici o dramă dacă viitorul premier ar fi din afara PSD”. Pentru a completa: „Pentru perioada pe care o traversează România, până în 2016, poate fi un om care să conducă destinele ţării fără a avea neapărat o apartenenţă de partid”. Viorel Hrebenciuc, dincolo de toate, calităţi versus defecte, are proprietatea cuvintelor folosite şi de regulă nu se hazardează în previziuni, preferând cumpătarea, aidoma şahiştilor versaţi. Optându-se pentru „da, l-am putea defini şi tehnocrat”, Viorel Hrebenciuc alungă pentru moment iluziile şi veleităţile unora din propria alianţă, PSD-UNPR-PC, deşi e greu de crezut că şi reuşeşte. Afirmaţia lasă însă porţile deschise unei alte interpretări: aripa liberală a lui Călin Popescu Tăriceanu, dobândind consistenţă, ar putea conta ca o centură de siguranţă în Parlament, dar şi ca un partener de guvernare într-o altă filosofie decât ex-USL. Cât despre „lupta pentru şefia PSD”, considerată a nu fi una acerbă, pe cât se anticipează, aici Viorel Hrebenciuc „dă cu oiştea în gard”, în sensul că ocultează antecedentele. Care lider al PSD, fie că s-a numit el Victor Ponta, Mircea Geoană sau Ion Iliescu, a fost desemnat „fără să aibă prea multă concurenţă”. Chiar crede Viorel Hrebenciuc că lipsesc frondiştii la nivelul naţional al PSD? Fireşte, putem crede că Viorel Hrebenciuc, uns, cum se spune, cu toate alifiile politicii dâmboviţene, n-a vrut „să-şi bată cuie în talpă”, într-o sensibilă perioadă preelectorală, dar banalităţile exprimate parcă nu-i aparţin. Şi una dintre marile erori ale actualei conduceri a PSD a fost supralicitarea „generaţiei 40”, care din păcate, şi raţionamentul este valabil şi pentru alte partide, nu s-a arătat abundentă în competenţe de netăgăduit. Nu sunt toţi o apă şi un pământ, dar unii n-au învăţat nimic din experienţa acumulată, iar alţii… nu cresc. Nu apartenenţa la o generaţie augmentează calităţile unui politician. Un partid mare cum este PSD nu poate fi expresia unei generaţii, care pe deasupra mai este şi săracă în vârfuri strălucitoare. Apoi, când premierul Victor Ponta afirmă, şi a făcut-o chiar recent, că mentorul său politic rămâne Tony Blair – nu Matteo Renzi, nu Sigmar Gabriel –, cel cu „a treia cale”, ar trebui ştiut dacă social-democraţii sunt, ideologic, la stânga, la centru sau, mai nou… la dreapta.
