„Britain First” – Marea Britanie înainte de toate, clamează suporterii lui „Brexit”. În realitate, renunţarea la UE, prin referendum, marchează un alt început. Adio Regatul Unit. Scoţienii care au votat 62% pentru Europa, adică rămânerea în UE, îşi vor dori independenţa după 5 secole de dominaţie engleză. La rândul lor irlandezii îşi vor dori reunificarea, fie şi cu acceptul Bruxelles-ului. Glorioasa Londră se vede lovită, în prestigiul său de metropolă financiară, de al său Iago shakespearian: Boris Johnson, devenit un oportunist tribun al unui popor fără repere. „Brexitul” este o victorie a la pyrrhus. Euroscepticii drapaţi cu drapelul naţional exultă. Nigel Farage, în exaltarea sa, clamează tot felul de banalităţi, ca să nu le spunem prostii. Churchill dorea o lărgire a continentului, dar optând pentru „Brexit” majoritatea alegătorilor englezi (52%) au demonstrat o altă viziune. Premierul David Cameron şi-a anunţat deja demisia în perioada următoare. Ieri, lira sterlină s-a devalorizat puternic pe piaţa interbancară, bursele au intrat în zona de turbulenţă majoră, preţul petrolului s-a dus sub 50 de dolari barilul. Pe termen scurt se vorbeşte de o catastrofă economică şi financiară, o replică de amploarea falimentului Lehman Brothers. Consecinţele economice, doar unele anticipate, încă nu s-au dezlănţuit. De cele politice nu se vorbeşte. Şocul economic, foarte important, ar putea fi pentru Regatul Unit, deşi David Cameron, încrezător, a afirmat că economia este foarte puternică. În toată Europa euroscepticii sunt în culmea fericirii. Bruxelles-ul, în schimb, este în stare de şoc. Într-o atmosferă pesimistă de „se salvează cine poate” rendez-vous-urile de ieri de la Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European s-au amânat. Situaţia este gravă, „dramatică”, a recunoscut Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, pe pagina sa de twitter. O îngrijorare, privind evitarea contagiunii se face resimţită. După 2010 Uniunea Europeană a intrat în „policriză”, potrivit exprimării lui Jean Claude Juncker: criza euro, criza greacă, criza refugiaţilor, criza de securitate şi problema terorismului, fără a se omite relaţia cu Rusia şi războiul din Ucraina, atentatul la statul de drept din Polonia. De bună seamă că prioritatea politică rămâne, cum spuneam, evitarea unei reacţii în lanţ (Italia, Olanda, Franţa) deschisă de „divorţul” britanic. Mai ales că populiştii şi suverantiştii triumfă şi doresc alte referendumuri naţionale. După 43 de ani Marea Britanie iese din UE. Toate instituţiile europene, fragilizate, privesc spre Berlin şi Paris pentru a primi încurajare. Pe de altă parte, dosare grele vizând creşterea economică, solidaritatea financiară, afluxurile de refugiaţi, apărarea frontierelor, au devenit presante. Francois Hollande este aşteptat luni la Berlin, deşi Germania, în particular ataşată Angliei, prin vocea ministrului economiei Sigmar Gabriel, opinează că „este o zi rea pentru Europa”. „Brexitul” nu este o victorie a suveranităţii. Dimpotrivă, există riscul să se precipite sfârşitul naţiunii britanice, fiindcă votul anglo-englez ilustrează că scoţienii şi o parte din Irlanda de nord ameninţă unitatea Regatului. „Divorţul” se anunţă lung şi complicat. Tratatul acordă un spaţiu de 2 până la 4 ani. Şefii de campanie „Leave” ar dori o întindere până în 2020. Dar dacă s-a votat „Out” atunci… out. Groenlanda, care s-a retras din comunitatea europeană în 1982, ne spune „Daily Mail”, nu a regretat nimic. Cum va arăta ziua de mâine, este greu de spus, deşi preşedintele PPE, Marin Schultz, pe canalul ZDF, s-a arătat convins că „o reacţie în lanţ, pe care scepticii o celebrează prea devreme, nu va avea loc”. Dar ce să mai declare şi Martin Schultz?
