Într-un articol apărut vineri la această rubrică, atrăgeam atenţia asupra unuia dintre cele mai grave pericole ce grevează asupra democraţiei în formele sale actuale de reprezentare şi de exercitare în Europa şi în lumea de azi. În vacarmul mediatic autohton, în care goana după senzaţional îmbină atentatul la elementarul bun-simţ cu cel la integritatea limbii române supuse unei schingiuiri nemeritate, astfel de invitaţii la reflecţie sfârşesc într-un trist anonimat. Căci ceea ce denunţam acolo era riscul accederii la Putere a extremismelor de toate culorile prin exacerbarea populismului şi pe fondul erodării politicii pe care, în lipsa unui termen mai potrivit, o numeam tradiţionale.
Şi confirmarea unui astfel de diagnostic a sosit luni spre seară, în contextul celui de-al doilea tur al scrutinului prezidenţial din Austria. Într-o atmosferă tensionată la maximum, pe fondul unui avans, de câteva mii de voturi, înregistrat de candidatul extremei drepte, Norbert Hofer, austriecii conştienţi de pericol, dar şi o majoritate buimăcită de europeni, au trebuit să aştepte un deznodământ ce le-a adus un râvnit moment de uşurare. Întreaga tevatură a părut scrisă la indigou după cea petrecută, la noi, în 2000, când tribunul cu veleităţi draculiene, Vadim Tudor, avea să fie blocat de insolita mobilizare a unor largi grupări anti-iliesciene.
Însă momentul de uşurare afişat nu cu puţină emfază luni seara în spaţiul public, mediatic şi politic, de pe întinsul bătrânului continent se constituie, în formă şi în conţinut, într-un nou avertisment destinat politicii europene, aşa cum continuă să fie exercitată în coordonatele ei decenale, tot mai străine de impactul unor schimbări structurale survenite, îndeosebi în ultimii ani.
Lumea, aşa cum o cunoşteam, a intrat deja într-o altă eră, infinit mai difuză şi mai fragmentată, în care bătălia pentru impunerea unui centru de comandă nu depăşeşte miza unei gratuităţi aventuroase cu costuri de o anvergură surclasând competiţia megalomană a Războiului Rece. Căci criza refugiaţilor în contextul apariţiei unor structuri armate cu asumate pretenţii „statale” şi cu mize resuscitând ambiţii „imperiale” de extracţie religioasă nu pare a conduce la decantarea unei strategii egal împărtăşite. Dimpotrivă, s-a ajuns la reciclarea luptei pentru supremaţia unui „jandarm unic”, resetând confruntarea dintre marile Puteri cu alinieri vechi şi realinieri mai noi, cu perspective în care evaluările oscilează între entuziasme şi dezolări în a căror ambiguitate orice efort anticipator se stinge sub presiunea unei propagande fanfaronade.
În ce cheie de lectură ar trebui citite aceste avertismente sosite din tranşeele tot mai numeroase ale unor formaţiuni populiste cu lideri zgomotoşi, îmbinând resentimentul cu ardoarea egal distribuită între efuziuni che-guevariste şi fascisto-naziste? Comportamentul ponderat pare ineficace, anesteziat sub zarva tăvălugului anti-sistemic susţinut de trompetiştii unui nihilism visceral. Decesul ideologiilor a lăsat spaţiul liber unor aventurieri ce transformă politica în reprezentaţii de circ.
Cât priveşte recenta situaţie din Austria, se ignoră un detaliu a cărei semnificaţie nu pare prea departe de aluviunile detractoare ale aceleiaşi politici, tradiţionale, marcată de neputinţa unei mutaţii organice. Căci noul preşedinte al Austriei, Alexander Van der Bellen, un ecologist cu o biografie mai mult decât singulară (fiu al unei familii olandeze emigrate din Rusia, dar totuşi vienez prin naştere) este şi el un lider vocaţional anti-sistem. Un amănunt ce n-ar trebui scos din ecuaţia bulversată a cursului mutaţional pe care se plasează politica încă activă în Europa şi în lume.
