Francois Hollande (foto) este chemat să joace un rol cheie în evitarea dislocării zonei euro. Pentru a obţine un succes, preşedintele francez are nevoie de trei lucruri: abandonarea dorinţei sale de renegociere a pactului fiscal european (TSCG), stabilirea unei alianţe politice cu Mario Monti, iniţierea de propuneri ambiţioase de creştere economică şi echitate socială. Situaţia europeană este dramatică. Nimic nu pare a opri criza datoriilor, publice şi private, convulsiile politice din Grecia şi descoperirea amplorii problemelor sectorului bancar. Băncile europene ale ţărilor în dificultate au utilizat lichidităţile BCE pentru cumpărarea datoriilor suverane. Efectul colateral a fost legarea destinului statelor respective de cel al băncilor lor. Sectorul bancar spaniol, care a finanţat bula speculativă imobiliară, afişează suma de 184 miliarde euro drept credite neperformante. Saturarea acestor bănci cu titluri de stat, în timp ce statul în sine este foarte fragil, echivalează cu o îngrijorare a investitorilor faţă de tot ce e spaniol. Între timp, în Europa se caută soluţii de corijare a deficitelor, agravate de criza economică. În acelaşi timp, austeritatea generală crează şomaj şi provoacă falimente. Valuri de sinucideri sunt semnalate în Europa de Sud, în timp ce anxietatea ia în primire milioane de oameni, incapabili să supravieţuiască decent, prin pierderea încrederii în forţele proprii. Ceea ce refuză TSCG este că zona euro va supravieţui. Pentru Germania, primul donator, regulile tratatului deja efectiv, după decembrie 2011, au fost votate. Cu toate acestea, se continuă orbeşte austeritatea şi injectarea de bani publici în sectorul bancar, ceea ce, socialmente şi politic, este sinucigaş. Problematica bancară datează din 2007 şi nimic nu s-a schimbat. Injectarea de capital în sectorul bancar, la nesfârşit, ar putea părea suspectă, chiar dacă s-a justificat prin repornirea creditării economice pe o bază solidă. Dar această cale s-a dovedit suicidară. Contribuanilii se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie vărsate miliarde pentru salvarea băncilor, în timp ce aceste sume ar putea evita sărăcirea a milioane de persoane care nu se mai regăsesc în cheltuielile publice. Preşedintele francez, Francois Hollande, are propriul pariu, când mizează pe o relansare economică priv investiţii. Dar cele patru puncte ale memorandumului nu crează nici un fel de creştere rapidă. Pe de altă parte, conceptul de „creştere” nu este acelaşi la Paris, Roma, Berlin sau Londra, unde este văzut doar ca liberalizare a pieţelor muncii şi a celor ale serviciilor. Angela Merkel şi Mario Monti negociază o ratificare simultană a TSCG, ceea ce l-ar putea izola pe Hollande pe scena europeană, în timp ce Franţa şi Italia au aceleaşi interese, ca şi Spania de altfel. Hollande ar trebui să susţină propunerile lui Monti, care iau în calcul deficitele diferenţiate. TSCG menţionează deficite structurale care trebuie limitate la 0,5% din PIB. Dar viitoarele investiţii, generatoare de creştere economică, nu pot fi considerate ca scutite de taxe fiscale, sub titlul de deficit structural. Dacă o asemenea propunere se acceptă se va câştiga o masă de manevră considerabilă. Mai mult, Germania beneficiază acum de rate mici ale dobânzii, iar inflaţia este aproape de zero, după ce a fost principalul beneficiar al pieţei comune. Se apreciază că în locul creditării băncilor Uniunea Europeană ar trebui să impună abandonarea interesului pentru creditele neperformante ale cetăţenilor şi micilor întreprinderi. Mecanismul European de Stabilitate (MES) ar putea garanta capitalul şi reeşalonarea plăţilor cetăţenilor în dificultate. Acest lucru ar curăţa bilanţurile băncilor şi ar da o gură de oxigen celor săraci. În plus, ar crea impresia că UE ajută mai de grabă oamenii decât băncile. Simbolurile contează în politică şi Francois Hollande ştie asta.
