S-a deslipit de viaţa pământească, trecând în cealaltă, despre care se spune că ar fi mai bună, mai luminoasă, mai dreaptă, Radu Cosaşu, la vârsta de 92 de ani, un scriitor, şi în acelaşi timp un jurnalist de excepţie. Posesorul unei bune dispoziţii fără chip, aflat într-o relaţie politicoasă cu absolutul, fără garanţii în nicio privinţă. I-am citit tot ce a scris, şi a scris mult, impresionând prin toleranţă, cultură vastă, o limbă şi o minte demne de cei mai buni scriitori pe care i-am avut. Fusese belit prin 1958, când trăia „întruchiparea idealului”, fiind declarat „un mic burghez rătăcit în revoluţie”, fiindcă ceruse „adevărul integral” şi ajunsese tainic la Omul revoltat, după experienţa lui Isaac Babel, care cerea revoluţiei să creeze „o Internaţională a oamenilor buni”, altă utopie sufletist dubioasă. Nu Sartre, cum spunea undeva în „Antidamblale” (Polirom, 2018) –legitimând ani de zile, din China până în Cuba, democraţiile populare- nu el, ci Camus un om de stânga un anti-totalitarist, anti-stalinist şi anti-sovietic, şi ulterior Koestler şi Orwell, l-au făcut să priceapă cea mai gravă dintre întruchipările lirismului revoluţionar: foştii oprimaţi, foştii umiliţi şi obidiţi, răsturnând orânduirea cea crudă şi nedreaptă, îşi vor impune dictatura cu metodele „foştilor”, însuşindu-şi dezinvolt privilegiile şi drepturile la samavolnicii ale oricărei clase dominante. Suferinţa umană –obsesia camusiană- ne-a corupt, până la a fi „obiectiv duşmănoşi”. Încât unii dintre camusienii autentici ar vrea să ştie azi ce ar spune Sartre. Deşi la întrebarea presantă, ce a mai rămas din Sartre, ei răspund dur: Camus. Aspectele aspre ale vieţii, volbura neostoită a ambiţiilor şi invidiilor deformatoare de suflet, goana după privilegii, toate acestea i-au rămas străine acestui suflet deosebit, care a avut ca deviză a vieţii să nu supere pe nimeni cu nimic. S-a „încurcat”, de-a lungul timpului, cu Simone Signoret ori cu Audrey Hepburn şi Monica Vitti ori Tatiana Samoilova, preferând să lucreze la „Cinema”, în epoca Ecaterinei Oproiu, unde toate colegele râvneau să fie ca… Elisabeth Taylor. Încât avea să declare primului-ministru al Culturii, după 1990, de Andrei Pleşu e vorba, că nu poate fi redactor-şef la nicio revistă, fiindcă nu e de ajuns de anti-comunist, oricât l-au tocat şi defigurat tovarăşii. A preferat să lucreze la Dilema (ambele formate), dilematic redutabil, el fiind cel care a dat numele revistei. Hrănit cu Nouvel Observateur şi Le Monde a făcut şi cronică sportivă ani în şir, dar una de mare rafinament. N-a înţeles întotdeauna lumea: aceiaşi cu care putea asculta Bach, într-o tăcere fără dezacord, nu-i ascundeau că nu mai pot citi „Jurnalul lui Sebastian”, după 23 august 1944, deşi era foarte scurt, fiindcă nu mai puteau suporta bucuria acestuia –evreu fiind- la intrarea sovieticilor în Bucureşti, entuziasmul inadmisibil la un sceptic ca el, provocat de înfrângerea nemţilor. 1959 a fost primul an de şomaj, din cei 10, fără casă, fără masă (la cantină) de interzicere a semnăturii în presă, pentru cei „câţiva” care ceruseră, cum se zicea pe atunci, „adevărul integral”, încât prietenii n-aveau voie să-i dea bună ziua, fiindcă era „obiectiv duşmănos”. Înainte de a fi evreu sau creştin, problema în România pentru un intelectual, spunea, e cum să fi democrat într-o lume în care libertatea e un nume emfatic, dat unui limbaj politic, sentimental religios, cu inspiratoare aspecte bonome. Nu e uşor nici să fii român, şi înainte şi după 89. În sumă: e greu să fii evreu, e greu să fii român, e şi mai greu să fii evreu român. Mai şi greşea. Ca fiecare dintre noi. La împlinirea vârstei de 80 de ani, Andrei Pleşu a scris o tabletă dedicată lui Radu Cosaşu: „Uite că se poate”. În care spunea, că deşi născut la Bacău, cel dispărut este între cei câţiva puţini bucureşteni care au inventat şi consolidat misterioasa idee că bucureştenismul e o etnie, un mod de a aparţine unei inconfundabile comunităţi de stil şi de destin. S-a considerat un om normal, într-o lume anormală. Misterul lui suprem, misterul însuşi al normalităţii într-o lume, pe cât de complexă pe atât de lipsită de haz, ne-a rămas multora străin. Dintr-o viaţă lungă, învolburată, nu rămâne decât o pildă strălucitoare de corectitudine, şi gândire raţională, fără efecte în mediul în care s-a produs. Din păcate. Interesant este titlul „Insisificarea la noi pe Boteanu”, cu trimitere la un miting în care Ceauşescu cerea creşterea producţiei şi intensificarea eforturilor, dar în mânia sa a deformat „intensificarea” în… insisificarea. O carte purtată de următoarea idee: dacă socialismul nu s-a putut construi conform profeţiei lui Bellu Silber, decât sub semnul lui I. L. Caragiale şi I. V. Stalin, trecerea la capitalism s-a făcut la fel de logic sub semnul lui Caragiale şi Ceauşescu. Dacă aş fi fost o autoritate, în guvernele de după revoluţie, l-aş fi numit, pe Radu Cosaşu, pe viaţă, decan al Facultăţii de jurnalism din Capitală, implorându-l să scoată… jurnalişti.
