Numeroasele mărturii, despre Alexandru Ioan Cuza şi rolul jucat de acesta în realizarea cu enormă greutate a unirii Principatelor Române, dar şi în declanşarea reformelor sale, rămân temelia unor elogii nedisimulate pentru domnitor şi o critică dură la adresa celor care au regizat abdicarea lui la 11 februarie 1866. An de an sărbătorim la 24 ianuarie actul istoric, curajos şi înţelept, al unei generaţii care a ştiut să acţioneze în interesul ţării, atunci când a fost nevoie şi să ne amintească, pentru o clipă, figura luminoasă a unui domnitor român, Alexandru Ioan Cuza, cu calităţi nobile, şi mari împliniri. Huiduirea preşedintelui Nicuşor Dan la Iaşi –ceea ce şi domnia sa a făcut cum a recunoscut, cu ani în urmă- atât la sosire, în Piaţa Unirii, cât şi pe parcursul discursului, în faţa câtorva mii de persoane, nu poate fi circumscris reverberaţiei evenimentului cu caracter ceremonial şi comemorativ. A juca hora unirii, după astfel de momente tensionate, la împlinirea a 167 de ani de la Mica Unire, pare de-a dreptul straniu. Poziţia României este vulnerabilă într-un context politic tot mai tensionat. La Craiova, spectacolul muzical susţinut de soliştii Mariana Ionescu Căpitănescu, Marius Măgureanu, Liliana Popa, Cristian Bănăţeanu, Manuela Motocu, Liviu Dică, acompaniaţi de dansatorii Ansamblului „Maria Tănase”, a înviorat în bună măsură atmosfera cenuşie de depunere a coroanelor, de formaţiunile politice şi tot ce a urmat.















