Şi dacă norocul nu ne-a ocolit întotdeauna?

Celebrându-se 154 de ani de la „Mica Unire”, ieri s-a mai adus în discuţie, dar fără convingere şi fără mare disponibilitate, şi ceea ce a urmat după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, mai exact aducerea unui prinţ străin, dintr-una din familiile suverane ale Europei – capabil să poată preveni geloziile şi rivalităţile, ce nu lipseau – care prin legăturile sale de sânge să înlesnească accederea României în familia statelor europene, noul stabiliment politic făgăduind toate garanţiile de stabilitate, prosperitate şi tărie. După cum se ştie, şi nu există controverse în această privinţă, la 11 februarie 1866 noul Guvern constituit, prezidat de Ioan Ghica, cu acordul locotenenţei domneşti (alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi Nicolae Haralambie), l-a propus în calitatea de Domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Propunere aprobată „prin aclamaţii”. Se aprecia că Belgia constituia pentru oamenii politici români un model, avea o Constituţie avansată şi o „monarhie recunoscută pentru respectul său faţă de valorile democratice” (Ioan Scurtu – „Istoria României în timpul celor patru regi”). Chiar aşa? Numai că Napoleon al III-lea, tutorele de facto al României, nu a primit favorabil această opţiune, din motive personale, motiv pentru care ministrul de Externe al Belgiei, prin consulul acestei ţări la Bucureşti, înştiinţa că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român”. Ce a urmat se ştie. Situaţia principatelor devenise complicată, Imperiul Otoman considerând că „Unirea” fusese recunoscută numai pentru perioada domniei lui Cuza, opinând în faţa celorlalte Puteri Garante cu trimiterea unui corp de trupe turceşti pe teritoriul moldo-valah, ca o garanţie a menţinerii ordinii. Cum conferinţa Puterilor Garante din 22 februarie-10 martie 1866, de la Paris, a decis alegerea unui nou domnitor, s-a deschis calea lichidării actului de la 24 Ianuarie 1859, a destrămării statului român. Doar forţa şi prestigiul lui Napoleon al III-lea vor schimba balanţa de putere, de la Paris, din toiul conferinţei. Să revenim la… fratele lui Leopold al II-lea, regele belgienilor, mort în 1909, despre care istoricul american Adam Hochschild, autorul unei investigaţii de proporţii, susţine că a exterminat între 5 şi 8 milioane de băştinaşi în Congo, totul regăsindu-se în cartea sa „King Leopold’s Ghost”, important document despre cruzimea şi lăcomia care au stat la baza aventurii coloniale europene în Africa. Datele şi dovezile acestui document îmbogăţesc extraordinar lectura capodoperei lui Joseph Conrad, „Inima întunericului”, a cărei acţiune se desfăşoară în ţinuturile africane, când compania belgiană a lui Leopold al II-lea, unul dintre cei mai sângeroşi criminali ai secolului al XX-lea, alături de Hitler şi Stalin, comitea teribile atrocităţi. Leopold al II-lea, scria laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, Mario Vargas Llosa, în „Adevărul minciunilor” (Ed. Humanitas, 2005), a fost un rebut uman, dar cult, inteligent şi creativ. Colonia centru-africană Congo a fost proprietatea personală până în 1906, când a cedat-o statului belgian. Studiul lui Adam Hochschild demonstrează cumplitele crime şi torturi la care au fost supuşi băştinaşii şi graţie lui aureola creată în jurul lui Leopold al II-lea, de civilizator, fiind substituită de una mai potrivită, de ucigaş. A provocat în Africa mai multă suferinţă decât tragediile naturale, războaiele şi revoluţiile de pe acest continent nefericit. Dacă avem în vedere că în 1907 regele Carol I a avut în faţă marile răscoale ţărăneşti, înăbuşite în sânge, fără a se cunoaşte nici astăzi numărul exact al morţilor, ne putem gândi cum s-ar fi descurcat… Filip de Flandra. Al cărui nume fusese aclamat de politicienii vremii. Semn că norocul nu ne-a ocolit întotdeauna, ci, dimpotrivă, uneori chiar ne-a îmbrăţişat cu fervoare.