Chemat de acasă, să vină să pună umărul pentru victoria la prezidenţiale ca ofertă unică a coaliţiei de guvernare, liberalul Crin Antonescu, fost lider al partidului şi candidat din partea acestuia la aceeaşi demnitate în 2009, şi-a dat acceptul. Nu şi-a dorit această candidatură, după cum a mărturisit repetat, şi dacă a acceptat-o a făcut-o pentru că situaţia este dificilă, dacă nu critică. Răspunsurile sale anterioare parcimonioase legitimaseră o stare de expectativă, expresie a unei prudenţe fireşti, realizând „în ce se bagă”. În anii din urmă, după ce se aflase în centrul vârtejului, lui datorându-se şi candidatura lui Klaus Iohannis, de Crin Antonescu nu s-a mai auzit, cu rare intermitenţe. Amintirea din perioada de lider al PNL a rămas, prin constituirea USL, suspendarea lui Traian Băsescu din 2012, cu tot ce a urmat, dar şi victoria eclatantă în alegerile parlamentare. Arma sa redutabilă: verbiajul supra-abundent, sfichiuitor pentru adversari, mărunt resentimentar. Multora nu le-a plăcut, considerând strategiile sale „de import”, fără armătură, fără contur. Iar ceea ce i-au reproşat a fost o veselă complezenţă faţă de sine însuşi, o mulţumire de sine, o inaptitudine de a admite că din când în când se poate întâmpla, ca oricărui om, să n-aibă dreptate. Adversarii politici l-au invidiat pentru croiala inegalabilă a retoricii sale, imbatabilă, dacă nu fulminantă. Crin Antonescu revine aşadar pe scena politică. Unii salută temeritatea sa, alţii o privesc cu circumspecţie, dat fiind contextul politic, în timp ce contestatarii sunt la datorie. Se omite însă un detaliu esenţial: pe mandatele lui Traian Băsescu, 10 ani răi, a fost unul dintre combatanţii îndârjiţi pe baricade. Elitelor lui Băsescu le-a stat precum osul de peşte în gât. Replicile lui tăioase, prin declaraţii oportune, abile, cu substanţă, inconfundabile au menţiunut în viaţă opoziţia, pe care locatarul de la Cotroceni ar fi călcat-o în picioare. Nu putea rămâne basma curată. A refuzat cu obstinaţie şi asta s-a uitat, curtoazia făcută pentru a părăsi USL-ul, oricum o construcţie politică, teafără, realmente democratică, în comparaţie cu ceea ce a apărut ulterior. De pe margine s-a bombănit fără îndârjire şi fără ecou. Au predominat excesele belicoase. Diversitatea n-a făcut rău, după cum nici partizanatul în genere n-a putut fi culpabilizat. Unii ne-am socotit mai breji ca alţii, optând pentru răul mai puţin mirositor. De reţinut: Crin Antonescu nu şi-a dorit –declarativ- această candidatură. Finalmente a zis „da”. Ordinea lumii e aşa cum e, „rele” pot fi doar părerile noastre închipuite despre ce există. Crin Antonescu, între altele, ştie carte. Ca orice om, repet „citit”, fiindcă l-am văzut în companii elevate, în care stăpânea ceea ce spunea, nu exclud să fie în adâncul său hipervulnerabil. Disponibilitatea sa de a sluji, în numele unui simţ civic acut, nu al datoriei, alungă ideea oricăror capricioase orgolii. Pe scurt, suntem în faţa unui paradox: dacă el a fost cel care l-a validat pe Klaus Iohannis, ca ofertă, a PNL, pentru Palatul Cotroceni, nu este exclus să fie cel care îl va înlocui.
