În Olanda, scenariul de care s-au temut mulţi, la alegerile legislative anticipate, s-a adeverit. Partidul Libertăţii (PVV) de extremă-dreaptă –suveranist şi islamofob-, condus de Geert Wilders (60 ani) ar putea revendica 37 de mandate, faţă de cele numai 17 deţinute în prezent, devansând alianţa de stânga (verzi –aflaţi la conducere în Amsterdam şi social-democraţi aflaţi la conducere în Rotterdam) a fostului comisar european Frans Timmermans, cu numai 25 de mandate şi VVD –partidul lui Mark Rutte (retras după 13 ani ca prim-ministru)- care a câştigat numai 24 de mandate. În fine, partidul creat recent –Noul Contract Social (NSC)- ar fi câştigat 20 de mandate. O coaliţie are nevoie de 76 de mandate din cele 150 posibile la Camera Inferioară. Mesajul anti-imigraţie al lui Geert Wilders pare să fi rezonat în rândul alegătorilor olandezi, dar liderul său are puţine şanse, cum spuneam, să devină prim-ministru, chiar dacă deja clamează „că nu mai poate fii ignorat”. Din păcate va fii. PVV a promis un referendum, privind rămânerea sau nu în UE. Singura certitudine, aşadar, este dificultatea sistematizării unei coaliţii. 29 de partide au luat parte la alegeri, căutând locuri în ceea ce olandezii numesc „Tweede Kamer”, adică a două Cameră a Parlamentului olandez. PVV vrea o „Ţară de Jos” suverană, responsabilă de propria monedă, propriile frontiere, care să-şi stabilească propriile reguli. Respinge orice formă de uniune politică, precum UE „instituţie care îşi însuşeşte din ce în ce mai mult puterea, monopolizează banii contribuabililor şi ne impun dictatură”. Vrea obligatoriu un referendum pentru „NExit” pentru o posibilă ieşire a Olandei din UE şi respinge orice extindere ulterioară a UE, arogându-şi dreptul de „veto” la Bruxelles. Mai vrea să scoată –ca un moft- steagul european din clădirile guvernamentale. „Suntem în Olanda. Aici se arborează doar steagul naţional”. Comparat uneori cu fostul preşedinte american Donald Trump, pentru retorica sa populistă şi părul peroxidat, pe Geert Wilders, nici problemele cu sistemul de justiţie olandez, care l-a găsit vinovat de insultarea marocanilor, nici ameninţările cu moartea, care l-au plasat sub protecţia poliţiei din 2004, nu l-au descurajat. El a promis alegătorilor că se va concentra mai mult pe „securitate şi îngrijire medicală”, decât pe opoziţia sa faţă de Islam. Tonul său xenofob a devenit însă marcă înregistrată. E drept, ura sa pare să se fi dezvoltat în timp. A petrecut multă vreme în Israel într-un kibbutz înţelegând tensiunile cu palestinienii. A intrat în politică în 1998 în cadrul Partidului liberal VVD, pe care l-a părăsit în 2006 pentru a fonda PVV. Întreaga sa carieră politică este construită pe cruciada împotriva a ceea ce numeşte „o invazie islamică” a Occidentului. Adevărul este că multă lume se aştepta la o întărire clară a dreptei, în acest regat zdruncinat de o explozie a criminalităţii, legată de traficul de droguri, confruntat cu o ascensiune puternică a unui curent rural, ostil măsurilor ecologice dăunătoare agriculturii intensive. Cum era de aşteptat Geert Wilders a fost imediat felicitat de premierul ungar Viktor Orban, de lidera Adunării Naţionale, Marine Le Pen, Matteo Salvini, liderul Ligii, ministrul Infrastructurii în Italia şi de preşedintele VOX (Spania) Santiago Abscal. Ipoteza unui guvern de dreapta este cea mai probabilă. Dar Geert Wilders ar trebui mai întâi să-şi retragă propunerea de referendum pentru a se concentra pe lupta contra „macro mafiei”, mafia marocană de droguri care chinuie ţara. Ceea ce sugerează plasarea partidului său pe primul loc la urne este însă altceva şi anume că o ţară fondatoare a UE resimte decalajul mare dintre opţiunile populaţiei şi politicile Bruxelles-ului. Cu 5 luni înaintea alegerilor europene, programate la începutul lunii iunie anul viitor, Bruxelles-ul poate resimţi un duş rece. Chiar foarte rece.
