Pase scurte / pase lungi: Un exeget al Craiovei şi câte ceva despre Constantin Teaşcă!

Marius Mitran, poate bun ziarist sportiv şi nu numai, cu stagii de peste 3 decenii, pe la publicaţii precum Ora, Sportul Românesc, Gazeta Sporturilor, Pro Sport, apoi tv (invitat permanent al lui Marian Olaianos), în prezent director de comunicare al Ligii profesioniste de fotbal, îndrăgostit declarat de Universitatea Craiova (aia de altă dată), carismatic, are harul de povestitor, pe alocuri seducător. Poveştile lui din fotbal se doresc parcă o similitudine a celor din istorie, narate de Adrian Cioroianu. Se vede repede că a trecut prin şcoala bună, la vremea potrivită, „ochit” apoi de Ioaniţoaia şi cooptat într-o echipă heteroclită de jurnalişti tineri şi vanitoşi. Împreună cu scriitorul Marian Nazat au scos „Basmul fotbalului” (ed. RAO Class 2018), două volume, nu uşor de parcurs, de atins linia de sosire, dar cu nerv scrise. Marius Mitran se vrea, fără discuţie, un exeget al Universităţii Craiova şi fără a fi de loc, cum se spune, din Bănie (de unde ar fi soţia lui), identifică „izvoare istorice”, în privinţa documentării, doar în declaraţiile foştilor jucători emblematici, înregistrări nemuritoare pe peliculă, încât pe alocuri, nu ştiu de ce, aminteşte de cartea „Convorbirile lui Florin Mugur cu Marin Preda” (editura Albatros) despre care s-a spus atunci că Florin Mugur a scris o carte… de Marin Preda. Ce să spună despre ei protagoniştii marelui drum european (1982-1983) cântat şi răscântat, până la saturaţie, poate şi pentru faptul că n-a mai avut repetiţie. M-am lungit la vorbă. Fiindcă am vreo două ţinte de atins. La prima descălecare în Bănie a lui Constantin Teaşcă, Marius Mitran… se năştea (5 iulie 1976). Asta ca un fapt divers. Fiindcă am văzut pe reţelele de socializare Marius Mitran are referiri care se vor… exhaustive. „Piticul”, recomandat de Adrian Păunescu, ca peste tot pe unde lucrase, locvace, cu mare tupeu, un cabotin de clasă, cu talent retoric de revistă, hipnotiza interlocutorii şi aici am în vedere liderii judeţeni ai partidului comunist, cu care venea în contact, că doar nu se putea întâmpla ceva la o echipă precum cea a Craiovei, fără avizul primului secretar şi a unui secretar de resort, care înţeleseseră că fotbalul poate ameliora o stare de spirit a populaţiei, dar o poate şi deteriora. Liderii „din umbră” ai secţiei de fotbal la Universitatea Craiova, condusă de prof. George Vraciu, erau Gheorghe Preoteasa şi Ionel Cetăţeanu, care nemulţumiţi de clasarea echipei pe locul 6, după titlul obţinut în 1974, eliberau pe Constantin Cernăianu şi Constantin Oţet, în pierdere de turaţie, fiindcă nu reuşiseră să prindă Cupa Cupelor, întrucât la Ploieşti echipa s-a văzut învinsă (1-0) de divizionara B CSU Galaţi, prin semifinale. Instalat ca antrenor, Constantin Teaşcă intră repede în război cu toată echipa, începând cu Deselnicu, Oblemenco, Marius Purcaru ş.a.m.d.. Nu o spun eu. O descrie însuşi Constantin Teaşcă în cartea sa „Păpuşarii” (ed. Cartea românească 1984) unde unul din capitole, după „divorţ”, se intitulează „Haita a învins, dar oare în ochii cui”? Evident când jocul nu mergea jucătorii erau de vină, iar când câştiga meritele erau exclusive ale antrenorului. În relaţii de „colaborare” cu scriitorul Eugen Barbu, cu Vişan zis „Cartouche”, cronicar la „Săptămâna” susţinut de Adrian Păunescu. S-a scris mult dar, s-a scris strâmb, Teaşcă probând „valoarea lui de inventar veşnic recalculabilă, aidoma unui mijloc fix în contabilitate”. Punctul culminant al primului său mandat va fi ceea ce a urmat după câştigarea Cupei României (2-1) în finala cu Steaua Bucureşti când Constantin Teaşcă n-a stat pe banca tehnică şi a fost disponibilizat la puţină vreme. Cu eleganţă. Jucătorii Craiovei au refuzat să facă deplasarea în cantonamentul premergător noului sezon competiţional. Despre filmul cenzurat al evenimentelor a scris ziarul local „Înainte”, la care abia venisem de la o altă publicaţie. Marius Mitran are propria interpretare, altminteri destul de ehilibrată, despre aspectul la care mă refer, dar este departe… de adevăr, din cauza unui parti-pris, pe care îl înţeleg. Nu poţi să fi fan al lui Ilie Balaci, aşa cum este Marius, şi să îi dai dreptate şi lui Teaşcă, când relaţiile lor fuseseră execrabile. Constantin Teaşcă, care fusese instalat la 20 iulie 1976 ca antrenor principal, n-a găsit „o echipă la pământ” cum se lamenta  în cartea menţionată, dar a găsit o echipă în afara cupelor europene, cu mulţi jucători tineri din propria pepinieră, care vor fi promovaţi. Dar iată însă ce spunea despre Ion Oblemenco în „Păpuşarii” (pag. 122-123) „(…)Iar peste mult timp nu mai avea cum să o facă prin comportamentul lui, deoarece s-a căpătuit la FCM Galaţi. Poate ca să arate lumii ce mult iubise el U. Craiova! Nu inainte de a îmi face o vizită secretă acasă în care să mă roage(…). Mă opresc aici ducând numai cu mine taina acestui monolog. Căci eu am tăcut. Am izbutit să îmi explic de ce Oblemenco nu a putut juca niciodată în naţională. Cei în drept i-au cunoscut mai bine, decât mine, caracterul. Omenia lui zăcea ascunsă sub masca unei false autorităţi, pe care timpul o va trata la justa ei valoare”. Lucrurile au avut anvergură, complexitate, suspans… de toate, şi dacă a fost o publicaţie, care şi-a făcut datoria, aceea a fost ziarul local „Înainte”, fie că place sau nu. După 10 ani va urma un al doilea descălecat în Bănie al lui Constantin Teaşcă, care se va termina cu un alt scandal, dar despre asta cu altă ocazie.