Evenimentul a avut loc marţi 22 septembrie a.c., o zi deloc “senină” pentru cancelarul german, Angela Merkel, marcată se subînţelege de “povestea Volkswagen”, dar şi de nervozitatea liderilor europeni, în legătură cu repartizarea celo 120.000 de refugiaţi. Iritarea, chiar a bunilor prieteni, este teribilă în legătură cu afacerea Volkswagen, încât Segolene Royal, ministrul francez al ecologiei, a promis că autorităţile din ţara sa vor fi “extrem de severe în ancheta fraudării testelor anti poluare de grupul german Volkswagen în SUA“. Pe de altă, parte Hages Berman, un cabinet de avocatură specializat în apărarea drepturilor consumatorilor, de peste Ocean, a anunţat depunerea unei plângeri în nume colectiv (Class action) contra Volkswagen.
Cu toate acestea, Angela Merkel a acceptat să se prezinte în faţa presei, pentru a comenta mărturisirile predecesorului său, social-democratul Gerhard Schroder, în prezenţa acestuia şi a autorului cărţii, Gregor Schollgen. Cartea se intitulează chiar asa: “Gerhard Schroder. Biografia“. Să ne imaginăm, în context, lansarea memoriilor lui Traian Băsescu, prefaţate, în faţa asistenţei, de Klaus Iohannis sau biografia lui Nicolas Sarkozy, comentată “avantajos” de Francois Hollande. Sigur că în Germania, unde marea coaliţie (CDU / CSU – SPD) se află la putere şi guvernează cu bune rezultate, prin tactul liderilor săi, un asemenea demers precum cel al cancelarului Angela Merkel este posibil, ţine de normalitate, chiar dacă peste doi ani, în 2017, partidele lor vor fi rivale. Pe de altă parte cancelarul Angela Merkel a dorit să îşi ia revanşa, în faţa celui care, în urmă cu 10 ani o considera “inaptă” în a-i succeda.
La 18 septembrie 2005, la puţină vreme după închiderea secţiilor de votare, la alegerile parlamentare, CDU sosea pe primul loc cu 35,4% din voturi, mai puţin decât era prognozat, devansând SPD cu 34,2%. Marele moment al serii a fost oferit însă, în confruntarea preşedinţilor de partide, bineînţeles televizată. Pe un platou special amenajat, la dreapta, Angela Merkel (CDU), Guido Westerwelle (liberali – FDP) şi Edmund Stoiber (CSU), iar la stânga cancelarul Gerhard Schroder (SPD) şi aliatul său Joschka Fischer (verzi). Spre supriza generală, triumfal, Gerhard Schroder a spus: “Voi credeţi că partidul meu poate accepta oferta CDU, prin care acesta să dea cancelarul? Biserica trebuie să rămână în centrul oraşului“. Angela Merkel nu se aştepta la un asemenea atac. Reacţia sa va obliga baronii CDU să se delimiteze. Două luni mai târziu, la 22 noiembrie, Angela Merkel era aleasă cancelar, devenind prima femeie care acceda în cea mai înaltă demnitate a Republicii, urmând a conduce un guvern de coaliţie cu SPD, iar Gerhard Schroder primea oferta de a lucra pentru Gazpromul lui Vladimir Putin. O altă nepotrivire cu cancelarul, care luase o distanţă faţă de Moscova. În faţa presei, de această dată, Angela Merkel a amintit că punctele lor de vedere erau diferite “în materie de politică externă”, dar s-a văzut nevoită să aducă un omagiu Agendei 2010, fiindcă reformele lui Gerhard Schroder “se află la originea bunei sănătăţi actuale a economiei Germaniei”. Fostul cancelar, la rândul său a recunoscut, şi nu din curtoazie, că prestaţia sa televizată, de acum 10 ani, nu a fost optimală. Şi totuşi Angela Merkel l-a întrebat: “Aveţi documente secrete?” “Nu, n-am. Nici o comoară”, a venit răspunsul lui Schroder. Se pare că o aluzie era la ofertele pe care le avusese din partea lui Silvio Berlusconi. Oricum, insolită întreaga poveste. Dar tocmai acesta e secretul Angelei Merkel, acela că sincronizează perfect cu aspiraţiile germanilor şi răspunde dorinţei de normalitate a acestora. Cu alte cuvinte este un cancelar normal şi, de aici, şi popular. Cine ar trebui să înveţe, dintr-un astfel de comportament civic, şi chiar politic, nu mai precizăm.
