Între cine face Istoria şi cine o scrie e o distanţă considerabilă. Un adevăr care s-a tot spus, dar care a sfârşit mai totdeauna între paranteze, suspendat de dezinteresul la care ne trezim condamnaţi de o lentoare greu explicabilă. Un adevăr, egal axiomatic ca şi enunţul de mai sus, acela că doar învingătorii scriu Istoria, iar învinşii, oricât nu şi-ar dori, sfârşesc prin a o accepta şi suporta. De vină nu e doar lipsa de martori, de altfel numeroşi din păcate însă cam din aceeaşi tabără, ci mai ales absenţa unei audienţe ca sursă şi reper al unei minime credibilitate.
Exemplele sunt numeroase, interferând, pe un parcurs milenar, un evantai de artefacte, din protoistoria tribală până la mitografiile totalitariste mai recente, egal distribuite între social-nazismul hitlerian, fascismul mussolinian şi stalinismul sovietic, cu infiltraţii în ceauşismul bezmetic cu accente mongo-maoiste. Şi nici nu par a se opri la limita acestora din urmă: ele continuă şi în prezent, în distribuţii dintre cele mai variate, dar cu aceeaşi vocaţie regizorală, mai vizibilă în competiţia, obsesiv frenetică, dintre super-puteri angajate într-un belicos proces de auctoritate a Lumii de azi. Şi, desigur, de Mâine.
Despre Stalin şi obsesia sa de a re-scrie Istoria şi de a o decora în cel mai partizan mod cu putinţă ar fi suficient să recitim paginile din romanul-mărturie a lui Pasternak „Doctor Jivago”) , ori acea depoziţie soljeniţiană din „O zi din viaţa lui Ivan Ilici” spre a avea, în eşantioane esenţializate, dimensiunea fantasmagoricelor apucături fantezist-mitografe ale unui detestabil regimur.
O pagină a acelor deviaţioniste „creaţii” ale istoriografiei staliniste de serviciu, continuate şi acum, cu concursul actualului „Ţar” auto-încoronat, a ieşit de sub obrocul secretului de stat mai deunăzi şi, sub presiunea controversei iscate, devine cât se poate de instructivă pentru genul acesta de istorie scrisă de învingători. Şi care se cere re-scrisă, dacă nu în spiritul unui Adevăr Absolut, care rămâne cantonat într-o utopie, atunci măcar al unui minim bun-simţ cu tot relativismul acestuia din urmă.
Dar despre ce este vorba? Despre falsul mit al unui grup de soldaţi sovietici care, în 16 noiembrie 1941, în mica localitate Dubosekovo din apropierea Moscovei ocupată de masiva forţă a Wehrmacht-ului, 28 de anonimi soldaţi din divizia unui general, Panfilov, ar fi reuşit să opună o rezistenţă victorioasă distrugând 100 de tancuri şi 800 de nazişti, Legenda ce a urmat şi avea să capete proporţiile unei isterice mitomanii trecute în folclor şi transgresând toate regimurile post-staliniste până la cel actual, a pornit de la o ştire a unui jurnalist de război, niciodată coroborată şi confirmată de vreo altă sursă.
Devoalarea adevărului s-a petrecut recent în perspectiva ieşirii pe ecrane a unei noi pelicule, realizate în aceeaşi tradiţie ficţional-folcloristică, contestată de câţiva istorici nealiniaţi propagandei oficiale şi care invocau documente juridice datate chiar de prin anii `40, în care faptele respective fuseseră dezavuate.
Există chiar un dosar al unei instanţe moscovite prin care, la solicitarea unuia dintre presupuşii „eroi”, se stipulează că fapta respectivă n-a existat şi că e o „pură fantezie”. Cert e că reclamantului i s-a substituit numele cu al altuia, iar el a fost închis pentru… trădare. Legenda trebuia să-şi urmeze calea. O recunoaşte, cu aceeaşi ipocrizie de altădată, şi actualul ministru putinian, Vladimir Medinski. Iar regizorul viitoarei pelicule, Andei Shaliopa, chiar a denunţat publicarea documentelor din arhiva de stat ca o tentativă de a mina „potenţialul moral” al naţiunii.
Curat „potenţial”, ar fi ripostat cu o inocenţă mai aproape de linia adevărurilor netrucate ale istoriei, chiar simpaticul Pristanda din candid-pierduta „Scrisoare” a lui Caragiale.
