Puţini dintre milioanele de amatori ai fotbalului ce-au urmărit sâmbăta seara pe Olimpico din Roma finala Cupei Italiei dintre Juventus şi Milan s-au gândit, dincolo de înfrângerea echipei lui Berlusconi, altminteri onorabile, la criza gravă pe care o traversează formaţia milaneză, cândva unul dintre cele mai titrate cluburi ale fotbalului mondial.
Presa din peninsulă – şi nu neapărat cea sportivă – n-a ezitat, din februarie când se împlineau trei decenii de la achiziţionarea clubului de către Silvio Berlusconi, să-i lege declinul de cel al patronului: un declin, al acestuia, financiar şi politic.
Un magnat pornit, pe la mijlocul anilor şaizeci de la o modestă firmă imobiliară, dar orientat înspre sectorul mediatic (prima achiziţie fiind, paradoxal, o editură, celebra Mondadori) în cadrul şi cu concursul căruia avea să-şi construiască un imperiu. Berlusconi va împlini, în septembrie, venerabila vârstă de 80 ani. Două cifre, trei decenii de patronat al lui Milan şi depăşirea vârstei octogenare, par nelipsite de o simbolistică particulară, între care se circumscrie o aventură oscilând într-o întinsă gamă de întâmplări, evenimente, cele mai multe marcate de temperamentul intempestiv al celui pe care unii nu s-au sfiit să-l înscrie în familia oligarhilor ruşi. pornind şi de la relaţia sa amicală cu Vladimir Putin.
E de notorietate faptul că descinderea sa în politică a survenit din tribuna Milanului din care nume glorioase ale echipei şi ale fotbalului italian, printre care Franco Baresi, Paolo Maldini, ca şi olandezii „zburători” Ruud Gullit şi Marco van Basten, au transformat de pe un banner sloganul fotbalistic „Forza Italia” într-un simbol politic ce-l va purta în arena politicii până la cele mai înalte demnităţi publice.
Mărturisesc că, pe atunci, căzusem şi eu în plasa iluziei că, după două decenii de confruntări politice all’italiana, cu recondiţionări de rebuturi ce se prezentau resetări mai curând formale şi pe care le-a zdruncinat din temelii campania juridică şi justiţiară a „Mâinilor curate”, un întreprinzător de succes ar fi putut transfera, din propria afacere, un suflu de înnoire la nivel naţional. N-a fost să fie, iar principala culpă va reveni lui Berlusconi însuşi.
Motivele au fost – şi s-au şi istoricizat între timp – multiple, pornind de la gustul spectacolului sustras tribunelor de pe stadion, trecând prin gafe cu o recurenţă demnă de un almanah satiric (de la pupatul mâinii lui Gaddhafi şi până la seratele cu domiţete plătite gras pentru reprezentanţii de tipul „Bunga-Bunga”). Dar poate gafa cea mai neiertătoare a fost egolatria, cea care l-a împins să se substituie lui Iisus, recunoscându-se „unsul” Domnului pe pământ. Scadenţa a sosit, când se aştepta cel mai puţin, prin abandonări şi trădări, inclusiv în sânul propriului mariaj.
Cât despre clubul de fotbal, presa peninsulară invocă pierderi financiare ce depăşesc, în ultimii ani, miliardul de euro. O simplă dată statistică pe care o oferea presa din Peninsulă înaintea reuniunii de bilanţ a Asociaţiei fotbalistice aparţinând de Fininvest, desfăşurate în 24 aprilie trecut în faţa micilor acţionari, consemna o pierdere de 90 milioane de euro în linie cu recordul negativ din 2014 şi pentru al nouălea an consecutiv.
Nu e, fireşte, cine ştie ce tragedie pentru multimiliardarul Berlusconi, cotat, de către Forbes, printre cei 20 bogaţi ai lumii. Însă nu înseamnă că îngrijorările lipsesc. Căci dacă, potrivit zicalei devenite loc comun al folcloristicii noastre sub-urbane, banii n-aduc… fericirea, nu-i mai puţin adevărat că declinul unui colos, nu fără un agresiv gust al megalomaniei, nu rămâne imun la sindromul decadenţei în jocul fastidios al unui amurg care, în ciclul nemilos al limitei existenţei umane, egale pentru toţi, săraci ori bogaţi, nu iartă pe nimeni.
Iar proba cea mai elocventă, greu de crezut pe vremea triumfurilor legendare ale Milanului, o oferă tentativele repetate ale lui Silvino de a se despărţi de club, într-o disputată şi controversată odisee de licitaţii prin jungla unor investitori asiatici. Şi, după eşecul cu un investitor thailandez, cu totul şocantă pare ofertarea către miliardari chinezi: oligarhi şi aceştia, desigur, însă „roşii”, comunişti adică, despre care, într-una din monumentalele sale gafe, Berlusconi declara că se hrăneau cu carne de… om.
Inutil de adăugat că un astfel de verdict îi viza pe adversarii săi din Italia faţă de care apelativul „comunist” era sinonim cu păcatul originar. Dacă nu cumva asimilat unei crime contra comunităţii. Şi fără distincţie între politicieni, jurnalişti neafiliaţi propriului imperiu, intelectuali potrivnici ori magistraţi pe care, pe aceştia din urmă, i-a „ştampilat” sub formula imundă: „togile roşii”.
