Gata, s-a spulberat complexul, Realul a bătut Barcelona chiar pe „Nou Camp”! Challengerul a învins în sfârşit campionul după nenumărate tentative. Şi atunci de ce nu mai pare „Clasicul” atât de captivant, de parcă şi-a pierdut din stil? Poate pentru că Barcelona a fost de fiecare dată echipa care a asigurat spectacolul, printr-o ofensivă permanentă, fentându-ne chiar şi imaginaţia prin nenumăratele căi de a desface orice defensivă. Mourinho sau Di Matteo pot păcăli tiki-taka, dar de bătut cu adevărat nu o pot face decât atunci când vor învinge Barcelona jucând la fel. Realul este o echipă foarte bună, însă nu iese din tipare, este până la urmă o echipă normală, una care câştigă, dar nici pe departe fermecătoare. Până la urmă, şi acum a câştigat dintr-o fază fixă şi un contraatac, fără să-şi sufoce adversarul, să-l domine şi să-l „subordoneze”. Speculativ, eficient, organizat, în stilul lui Mourinho. De remarcat, de apreciat, dar nu entuziasmant. Realul are din nou o echipă puternică, aşa cum a mai avut de multe ori, însă una care impresionează prin statistică, prin rezultate, printr-un joc foarte bun, însă nu unul epocal, care să urce fotbalul într-o nouă eră. În schimb, Barcelona ultimilor ani a fost un fenomen, ceva unic, dezvoltând un nou concept de fotbal, căruia i s-a spus tiki-taka. Alex Ferguson spunea, după finala Ligii de anul trecut, că Barcelona joacă cel mai bun fotbal pe care l-a văzut vreodată. Iar venerabilul Sir Alex a văzut ceva fotbal în viaţa sa. Mulţi s-au plictisit de dominaţia ei, însă cum te poţi sătura de un fotbal total? OK, ţi se face lehamite de o formaţie care câştigă mereu, dar nu te poţi dezice de fenomenul în sine, adus la dimensiunea sa maximă. Cum să te plictiseşti de ţesătura de pase, driblinguri, demarcări, de posesia neverosimilă, când practic aceasta este quintesenţa fotbalului? Acel „cinci la doi” exersat la antrenamente de orice echipă din lume a fost dezvoltat perfect pe întreg terenul de catalani. Nu sunt fan Barcelona sau Real şi nu înţeleg cum poţi deveni suporter al unui astfel de club fără să ai ceva în comun, fără să te identifici cumva cu istoria, tradiţia, obiceiurile sale. Probabil ataşamentul faţă de echipele care câştigă mereu se dezvoltă din anumite complexe personale. Însă, ca microbist pur şi simplu sunt fericit că am apucat să văd fotbalul în cea mai frumoasă exprimare a lui. Şi de aceea ar fi păcat să ne apropiem de extincţia unei echipe formidabile, care nu s-a clădit peste noapte prin sute de milioane de euro aruncate de un şeic, ci a avut un schelet conturat în propria academie, cu care s-a avut răbdare tocmai pentru a atinge un nivel nemaiîntâlnit până acum. Şi pentru că era nevoie şi de o cireaşă pe tortul catalan, s-a inventat Messi. Nu ştiu dacă Barcelona este mai mult decât un club, însă ceea ce joacă parcă este mai mult decât fotbal. Dacă aş fi în locul lui Guardiola, aş renunţa dacă aş simţi că echipa nu mai poate susţine acelaşi ritm. Poate şi din orgoliu, fiindcă atunci această echipă i s-ar atribui, s-ar vorbi peste ani de „Barcelona lui Guardiola” – echipa care a etalat cel mai bun fotbal, şi nu de cea a lui Messi, care la naţionala Argentinei nu se poate apropia de acest nivel. La finalul meciului de sâmbătă, „Pep” a felicitat Realul, fără vreo ironie ieftină, şi nu s-a cramponat de o anumită fază dubioasă, precum cea de la primul gol. Nu este stilul său şi al Barcelonei să invoce cauze obiective pentru insuccese. Spre deosebire de Mourinho, Barcelona caută explicaţiile doar în curtea proprie. „Noi jucăm mereu la fel, nu ne schimbăm tactica în funcţie de adversar, ne place să jucăm fotbalul în felul nostru” reitera Xavi axioma jocului Barcelonei. Dacă nu câştigă, înseamnă că nu au fost perfecţi, nu găsesc scuze în defensivele supraglomerate sau în antijocul adversarilor şi nici în erorile de arbitraj. Aceasta pare a fi cea mai bună explicaţie pentru apariţia echipei care a revoluţionat, care a reinventat fotbalul. Probabil că această echipă îşi încheie un ciclu, poate că Guardiola simte acest lucru şi de aceea îi aruncă în luptă pe Tello, Cuenca şi restul puştilor produşi de „La Masia”. Fiindcă el însuşi este produsul acestei strategii şi tot aşa au fost promovaţi şi Xavi, Iniesta şi restul practicanţilor de tiki-taka. Au pierdut titlul, poate că vor pierde şi Liga Campionilor. Dar nu vor renunţa la ideea de a se apropia din nou de fotbalul perfect.
