Scrierea cărţii „Secrete, minciuni şi consecinţe” (Ed. Polirom, 2024), povesteşte autorul ei, Bruce Lincoln, a fost dificilă, înainte de toate, din punct de vedere emoţional. Pe cât i-a stat în putinţă, autorul a încercat să aducă un plus de lumină în tragicul sfârşit al profesorului universitar de Istorie a religiilor, Ioan Petru Culianu (41 ani) la Divinity School, din cadrul University of Chicago, survenit la 21 mai 1991. Ioan Petru Culianu a fost împuşcat mortal în toaleta pentru bărbaţi, din instituţia academică la care avea normă didatică. Cu numai o săptămână înainte apelase la un coleg, Mark Krupnick, pentru a-i pune la un loc sigur nişte documente –traduceri în limba engleză a unor articole pe care Eliade le scrisese în anii 30, inclusiv unele în care îşi exprima sprijnul pentru Legiunea Arhanghelului Mihail şi Garda de Fier- oricum în legătură cu trecutul legionar tăinuit, al lui Mircea Eliade, devenit o cruntă povară, nu uşor suportabilă. Pentru el, care în 1935 scria „lucrul tăinuit devine prin simpla tăinuire primejdia omului şi colectivităţii. Un păcat nemărturisit, ţinut ascuns, devine un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţă cu timpul întreaga comunitate”. Magice sau nu, secretele pe care Eliade s-a străduit să le păstreze ascunse au avut consecinţe teribile pentru cei care le-au aflat, unii sacrificându-şi cariera, integritatea academică, poate chiar viaţa. Ioan Petru Culianu, un bărbat de-a dreptul seducător, ajunsese pe postul deţinut la Divinity School din cadrul University of Chicago, cu doar 3 ani înainte, şi era văzut de mulţi ca succesor al lui Mircea Eliade. Despre ale cărui simpatii legionare aminteşte şi Mihail Sebastian, în Jurnalul său (1935-1944). Să reamintim că la noi, mai multe cărţi ale lui Eliade „La ţigănci”. „Pe strada Mântuleasa”, „În curte la Dionisos”, „Maitreyi”, şi „Nuntă în cer”, „Tratat de istorie a religiilor”, au apărut înainte de 1990. Într-un articol intitulat „România în eternitate”, Eliade susţinea că adevăratul scop al naţionalismului este acela de a ridica ţara din planul trecător al istoriei, în cel al eternităţii. O realizare posibilă numai atunci când geniile creative ale ţării exprimă valorile caracteristice ale poporului lor, în moduri atât de inedite şi de convingătoare, încât întreaga lume ajunge să le recunoască, să le laude şi să le amintească pentru totdeauna. La mijlocul anilor 30, el considera, ca şi Nae Ionescu, care fusese un apropiat al Regelui Carol al II-lea, frustrat de faptul că nu reuşise să-l convingă să înlocuiască democraţia parlamentară cu un regim autoritar, că democraţia este o parte semnificativă a problemei. Genul de revoluţie la care se referea, explica Eliade, nu era o simplă schimbare de regim, ci o transformare mesianică, generată prin viziune spirituală şi mari sacrificii. El identifica modelul său preferat de revoluţie cu „omul nou”, care era un element central al discursului fascist în România, şi nu numai. Mulţi l-au acuzat pe Eliade, narează Bruce Lincoln, că şi-a ascuns implicarea legionară, ca nu cumva vreo aluzie la ea să-i deterioreze reputaţia. Negările şi eschivele sale îl ajutau să-şi gestioneze sentimentele reprimate, de teamă şi ruşine. Ultimul curs, pe care l-a predat profesorul Culianu, s-a terminat la 11.30 pe 21 mai 1991. A discutat cu mai mulţi studenţi, a trecut pe la târgul de carte, care se ţinea în Swift Hall, sediul Divinity School de la University of Chicago. Dată fiind disproporţia dintre riscurile mari şi câştigurile potenţial modeste, agenţii securităţii române (bănuiţi iniţial) au fost scoşi din discuţie. Legionarii bătrâni, din Chicago, îl considerau pe Culianu un membru al „familiei” lor, după ce fusese prezentat de Eliade, care garantase pentru el. Poziţia lui Eliade, deşi marginală, în anumite privinţe, era unică, chiar idolatrizată. Membru al „familiei” sau nu Culianu nu avea un trecut comun cu Legiunea şi nici nu îşi luase vreun angajament faţă de ea. Câtă loialitate aşteptau legionerii de la el şi cât de mult era dispus să ofere, era şi continuă să fie neclar. Cu toate acestea, după cădera lui Ceauşescu, Culianu criticase, fără menajamente, pe Codreanu, Legiunea şi ortodoxismul, pe care îl considera o formă specific românească de fundamentalism. Dragostea şi admiraţia sa faţă de Eliade erau sincere, dar în acelaşi timp avea şi resentimente, care de obicei nu erau exprimate, faţă de un om, care îl indusese în eroare şi îl dezamăgise în momente de răscruce. Se ştie, că în februarie 1989, la nici 3 ani de la moartea lui Mircea Eliade, soţia acestuia, Christinel Eliade, rămăsese extrem de suspicioasă, cu privire la intenţiile, loialitatea şi seriozitatea lui Culianu, încât a făcut tot posibilul să împiedice publicarea vreunei lucrări fără acordul ei explicit. Iar în iunie 1989, când a aflat despre Culianu, până atunci cel mai apropiat şi mai de încredere aliat al ei, că admisese că Eliade este autorul articolelor legionare, calificate „deconcentrante”, l-a lovit pe aceasta cu totă furia ei. Culianu şi-a reluat demersurile încercând să găsească o editură din România care să publice o ediţie a articolelor legionare ale mentorului său, dar demersul a eşuat, fiindcă doamna Christinel a resimţit totul ca pe o trădare teribilă. Şi în consecinţă relaţiile s-au deteriorat iremediabil, după preluarea catedrei de la University of Chicago. Deşi autorul cărţii „Secrete, minciuni şi consecinţe” nu crede că Eliade a avut mâinile pătate de sânge, natura şi obiectivele Legiunii erau foarte clare: hipernaţionalistă, înverşunat antisemită, anti-democratică, anti-modernă şi anti-comunistă. Legiunea era o mişcare militantă agresivă, care nu se ferea să folosească violenţa, fiind chiar dornică de violenţă excesivă. Plin de talent, energie şi ambiţie, Eliade a făcut în tinereţe o greşeală teribilă, acordând sprijin entuziast unei mişcări condamnabile din punct de vedere moral. Mai târziu a încercat să ascundă această parte a trecutului său, înţelegând că odată cunoscută ar fi avut consecinţe grave asupra carierei şi reputaţiei lui. Autorul îşi încheie astfel naraţiunea: dacă aş avea credinţa pe care unii dintre ei au mărturisit-o, i-aş cere lui Dumnezeu să le arate îndurare.
