Crăciunul, sărbătoarea singurătăţii metafizice a omului!

Dimensiunea comunitară e sporită în aceste zile premergătoare Naşterii Domnului şi jubilaţia are prestigiu cosmic. La noi, dar şi la alţii, nu mă îndoiesc, şi înclin să fiu mai puţin riguros, Crăciunul e un prilej de petrecere, de îmbuibare chiar, semnalând euforic prezenţa însăşi a sărbătorii. Magazinele, supermarketurile, spaţiile comerciale de tot felul au fost luate cu asalt în ultimele zile. Ne înscriem cu toţii, într-un alt ritm al timpului, poate altfel, de dimensiuni e vorba, decât în fiecare weekend sau la câte o onomastică. Şi apoi evenimentul în sine prilejuieşte o anume cordialitate, fie ea şi pasageră sau superficială, circulaţia darurilor, de pildă, fiind de natură să provoace bucurie. Reprobabilă este poate ireligiozitatea totală, alergia la orice menţiune a sacrului, religia fiind… un capitol închis, pe fundalul a ceea ce ne propăvăduiesc, printr-un subton de impostură, progresiştii. Care luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu popii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu biserica. Crăciunul, ca o condiţie a mântuirii –curăţarea de păcate- este sărbătoarea singurătăţii metafizice a omului, care deschide porţile cerului, spunea undeva („Teologia – integrala publicisticii religioase”, ed. Deisis, 2003) inteligentul şi rafinatul Nae Ionescu. Ştiu că nu e politically correct să citeşti, şi cu atât mai puţin să citezi din filozof pentru tribulaţiile sale conjuncturale pline de compromisuri. Din păcate, scrieri cu vervă, izvorâte din nevoia de a participa şi a lămuri multe lucruri, toate au fost uitate sau lăsate de-o parte, tocmai când dezbaterea lor ar fi fost mai necesară. Pentru mântuirea noastră a fost nevoie ca Dumnezeu întrupat să ia asupra Lui păcatele noastre. Şi aici stă miezul învăţăturii creştine: un om nu poate mântui pe altul, mântuirea fiind un act de îndurare, o dată că se face prin voia lui Dumnezeu, a doua oară pentru că se face prin intervenţia activă a lui Dumnezeu. Ajutorul aproapelui în actul de mântuire este nul. Tot ce facem noi pentru alţii, pentru noi facem, iar tot ce fac alţii pentru noi, nu o fac pentru noi. E imposibil de demonstrat de ce trebuie să-ţi iubeşti aproapele. Există deja un curent resimţit, intensificat în ultima vreme, al contestării, persiflării, culpabilizării textelor religioase, chiar a demitizării lor de spirite abuzive. Ca şi odinioară duşmanul numărul unu al noului totalitarism este creştinismul. Fiindcă strică planurile, celor care urmăresc să depersonalizeze omul complet, pentru a-l transforma într-un cetăţean global. Venirii pe lume a lui Iisus Hristos îi corespunde analogic venirea pe lume a creştinismului, care proclamă că nu poţi funcţiona în acestă lume după regulile ei, ci după regulile celui care a creat-o. Neomarxiştii culturali sunt în febră, deşi au de înfruntat biserica, familia, neamul, strămoşii, în încercarea lor de a redefini, schimonosi firea umană. Crăciunul rămâne una din marile sărbători, la care ne raportăm, întrupate în fiinţa noastră. A credinţei, umbra discretă a smereniei, care nu pot să lipsească.

Crăciun fericit tuturor!