Pastorala la naşterea Domnului Nostru Isus Hristos 2019

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

„Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”

Prin aceste cuvinte ale Psalmistului David Biserica noastră exprimă esenţa învăţăturii despre Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu oamenii vorbiseră şi îşi creaseră diferite imagini despre venirea Lui în lume. Însuşi Dumnezeu a vorbit oamenilor în diverse moduri, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci”.[1] Acum, însă, în peştera din Betleem s-a petrecut ceva mai mult: Dumnezeu S-a făcut om şi S-a arătat nouă Prunc înfăşat şi culcat în iesle. El, Cel Ce este veşnic şi locuieşte în lumina cea neapropiată, a ieşit din veşnicia Sa inaccesibilă şi a venit în mijlocul nostru, făcându-Se asemenea nouă. Întruparea Sa devine astfel pentru noi cea mai mare taină care s-a petrecut sub soare, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”.[2] Cuvintele Psalmistului David şi ale Sfântului Apostol Pavel, Dumnezeu  „S-a arătat nouă”, indică însuşi faptul că Dumnezeu nu este o idee sau ceva care trebuie gândit pornind numai de la cuvinte. Dimpotrivă, pentru că Dumnezeu nu este o idee, El a apărut în mijlocul lumii ca Persoană arătându-Se oamenilor în bunătatea şi iubirea Sa. Pe de altă parte, venirea Sa la noi este cea mai importantă descoperire a iubirii lui Dumnezeu şi a luminii Sale care a apărut în viaţa noastră, cum ne spune cântarea de la acest Praznic: „răsărit-a lumii, lumina cunoştinţei”.[3] Deci, Fiul lui Dumnezeu, prin Naşterea Sa din Preasfânta Fecioară Maria, S-a făcut Om, fiind cunoscut de oameni şi iubit de ei. În bunătatea şi iubirea Sa, El a devenit o certitudine mângâietoare care nu putea să ne fie dăruită altfel decât în sărbătoarea Crăciunului.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Cel care descrie concret venirea Domnului pe pământ şi Înomenirea Lui este Profetul Isaia. Acest Sfânt al Vechiului Testament a profeţit cu mult timp înainte despre evenimentul Naşterii Domnului: „Un Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie”.[4] Cum vedem, Prorocul vorbeşte despre acest Prunc dumnezeiesc ca despre o fiinţă umană al cărei nume este Dumnezeu puternic, Părinte al veacului ce va să fie. Dar, deşi e tare şi biruitor, acest Prunc este înfăţişat în toată slăbiciunea şi lipsurile Sale: înfăşat în scutece şi culcat în iesle. Apoi, cu toate că este plăpând şi neajutorat, totuşi, El vine în lume ca „o lumină mare”, cum spune Profetul, aducând cu Sine pacea şi iubirea care izvorăsc din El. În continuare, Sfântul Profet Isaia mai adaugă că Domnul, de îndată ce va veni pe pământ, Pruncul dumnezeiesc va arunca la pământ şi va zdrobi sub picioarele Lui „pe cei războinici şi va arunca în foc hainele lor stropite de sânge ca să fie mistuite în flăcările focului”. În această prezentare profetică se vede lămurit adevărul că Dumnezeu, de îndată ce Se va face Om, Se va opune oricărei violenţe, aducând lumii un mesaj de pace şi bună înţelegere între oameni. De bună seamă că, în acest context, Domnului nostru I Se cuvine cu adevărat cea mai frumoasă cântare de preamărire: „Tu, Dumnezeul puternic, ai apărut ca Prunc şi ni Te-ai arătat ca Acela Care ne iubeşte şi prin Care iubirea va învinge. Tu ne-ai făcut să înţelegem că, împreună cu Tine, trebuie să fim făcători de pace. Ne bucurăm că Tu eşti Prunc, dar suferim că violenţa este în lume şi astfel Te rugăm: arată puterea Ta, o, Dumnezeule, ca lumea să aibă pace din belşug. În acest timp şi în această lume a noastră, fă Doamne ca armele celor răi şi hainele de război tăvălite în sânge şi încălţămintea purtată în învălmăşeala luptei să fie arse, aşa încât pacea Ta să învingă în lumea noastră”.

Preaiubiţi părinţi, dreptmăritori creştini,

Crăciunul este, cum vedem, arătarea lui Dumnezeu în lume şi manifestarea luminii Sale necreate într-un Prunc născut în iesle pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. El S-a născut în peştera din Betleem, nu în palatele regilor, venirea Sa la noi devenind „sărbătoarea sărbătorilor” – evenimentul cosmic cel mai strălucitor dintre toate solemnităţile lumii. Acest Praznic a sfărâmat porţile morţii şi a schimbat lumea în mod radical, creând pentru om un loc fericit şi sigur în iubirea lui Dumnezeu Însuşi. A fi om ca noi oamenii devine o realitate exact în momentul în care Fiul Tatălui S-a născut din Preasfânta Fecioară Maria, a fost înfăşat în scutece şi a fost pus într-o iesle sărăcăcioasă. Deci, Fiul lui Dumnezeu ca Prunc, ca adevărat Fiu al omului, transformă lumea în iubire şi entuziasm. Sfântul Apostol Pavel, spunând că în Betleem „S-au arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu”,[5] sublinia profunzimea Întrupării Lui prezentând-o ca pe o taină complet nouă care se împlineşte acum în Noul născut din Preacurata Fecioară Maria. Prin acest act, Fiul lui Dumnezeu Se lasă atins, pipăit şi mângâiat, rămânând totuşi Creatorul cerului şi al pământului. Fără îndoială, El a făcut acest pogorământ ca lumea să primească în El fericirea care este, înainte de toate, o sărbătoare a inimii, a dragostei şi a înţelegerii.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Bucuriile aduse de Mântuitorul Hristos izvorăsc, cum am spus, din lumina Naşterii Sale, fiind legate de noua experienţă a realităţii omenităţii Domnului în care se revelează marea taină a credinţei. Noi Îl iubim pe Pruncul Preacuratei Fecioare Maria tocmai pentru că, în faptul de a fi Prunc ni s-a descoperit iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit sărac şi umil, născându-Se în sărăcia sălaşului de animale, lucru ce depăşeşte gândirea umană. Punând în evidenţă acest lucru uimitor în Pruncul Iisus, Dumnezeu ne-a arătat că, chiar El Se poate face dependent de iubirea noastră, ajungând să ceară iubirea Preacuratei Sale Maici. Ei bine, tocmai în această smerenie El Şi-a arătat adâncul milostivirii Lui, că în ieslea din Betleem a început mântuirea noastră, ca apoi să ne cheme la Sine în iubire prin Jertfa şi Învierea Sa. Această dragoste nu se opreşte niciodată, ci merge până într-acolo că El ne-a dat spre hrană Însuşi Trupul şi Sângele Său, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.

După cum vedem, Naşterea Domnului este cel mai mare dar oferit de Fiul lui Dumnezeu înomenit celor ce cred în El ca Domn şi Dumnezeu al luminii. Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă această credinţă în cuvinte strălucitoare: „Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric”.[6]

Preluând aceste cuvinte, Sfântul Apostol Pavel se va exprima şi mai lămurit: „Într-adevăr, Dumnezeu, Care a zis: «Să strălucească lumina din întuneric», El Însuşi a strălucit lumina în inimile noastre”.[7] Din cele spuse de Sfântul Apostol înţelegem că lumina Mântuitorului Hristos, care a strălucit în noaptea lumii, este mai mult decât lumina soarelui, izvorul ei fiind Însuşi Dumnezeu, adevăratul Soare, „ale cărui raze dăruiesc viaţă şi mântuire”.[8] Deci, Pruncul mântuitor este Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat în Care, „dacă vom crede, vom vedea lumina lui Dumnezeu”.[9] Aşa că oricine are lumina credinţei va vedea realităţile cereşti cu ochii sufletului pe întregul parcurs al vieţii de aici şi mult mai lămurit în viaţa veşnică.

Desigur, lumina adusă de Fiul lui Dumnezeu în lume nu este o lumină iluzorie, cum cred necredincioşii. Aceştia consideră că o astfel de lumină poate fi suficientă pentru cei rămaşi cu gândirea în trecut, nu pentru omul timpurilor de astăzi. Mândru de raţiunea sa, omul fără Dumnezeu consideră credinţa o lumină fără conţinut, care s-ar opune căutării şi cercetării ştiinţifice. Dar tocmai aici greşesc cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu deoarece spaţiul luminii credinţei se deschide tocmai acolo unde raţiunea nu poate să lumineze, acolo unde omul n-are simţul certitudinii. Mai mult, cel necredincios, având lipsă de lumină, se aruncă în golul disperării, fiind stimulat numai de orbirea sufletului său. Ceea ce este şi mai grav, lipsa de credinţă nu-l va ajuta pe cel necredincios să vadă în viitor, dimpotrivă îl va afunda şi mai mult în întuneric, lăsându-l pradă fricii de necunoscut. În schimb, cel credincios primeşte lumina credinţei în apa Sfântului Botez. În această Taină, fiind împărtăşiţi cu harul Duhului Sfânt, noi descoperim lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt, lumina lui Dumnezeu are un caracter singular în existenţa noastră tocmai pentru că vine de la Dumnezeu şi ni se împărtăşeşte în Biserică prin Sfintele Taine. Naşterea ei se produce în momentul întâlnirii noastre cu Dumnezeul Cel viu şi în comuniunea de iubire cu El pe calea desăvârşirii. Aşadar, prin credinţă Îl iubim pe Dumnezeu şi nădăjduim în El pentru a ne construi o viaţă trainică şi sigură. Mai mult, privind cu ochii luminaţi de Duhul Sfânt, ne luminăm în mersul nostru spre Dumnezeu, lumina Naşterii Domnului fiind efectiv darul divin ce orientează cărarea noastră spre Împărăţia cerurilor.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să ne aprindă din nou în suflet dorinţa şi bucuria de a-L întâlni pe Dumnezeu în ciuda necazurilor care întunecă prezenţa Sa în viaţa noastră. În acest sens avem nevoie să simţim că Mântuitorul Hristos este cu noi, deşi uneori nu-L mai trăim aşa cum trebuie. Uneori, din cauza grijilor vieţii şi descurajării pe care o avem în inimă, nu mai suntem în măsură să-L recunoaştem şi să-I vedem faţa Sa luminoasă în viaţa noastră. Dar El este permanent aproape de noi, chiar dacă uneori nu mai reuşim să-L întrezărim în vâltoarea lumii în care trăim. Dacă vrem să-L vedem însă, toată decizia se află, totuşi, în libertatea noastră. Făcând un mic efort vom aprinde din nou dorinţa de a trăi iubirea Lui şi de a ne umple de dragostea Lui. Din păcate, pentru unii sărbătoarea Naşterii Domnului este o amintire rece şi o dezamăgire insuportabilă. Mulţi au impresia că Biserica nu-i înţelege şi este departe de nevoile lor. Alţii ar vrea să meargă după logica omenească mai puţin evanghelică judecând Biserica ca prea slabă faţă de lume, în timp ce o parte din confraţii noştri o văd încă prea puternică faţă de marile probleme din lume. Ar fi corect ca aceştia să aibă o asemenea opinie dacă Biserica ar urma criteriile de succes ale lumii şi ar uita să propovăduiască smerenia şi Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Din fericire, Biserica noastră doreşte ca toţi fiii şi fiicele ei să se simtă în ea ca acasă la Tatăl ceresc, să se simtă fraţi şi surori. Chiar dacă omul de astăzi beneficiază de multe cuceriri ale tehnicii şi se află înconjurat de lucruri exterioare care-l îndepărtează de la dreapta credinţă, totuşi nu trebuie să uite că fără Dumnezeu şi Biserica Sa poartă în el rănile profunde ale lipsei de iubire divină. Câţi oameni de lângă noi trăiesc în păcat şi sunt sclavi ai lucrurilor care ar trebui mai degrabă să le folosească pentru a se simţi mai bine, dar au uitat de gustul vieţii, al frumuseţii unei familii numeroase şi generoase, care le-ar lărgi inima de iubire! Sărmanii, ei au uitat de frumuseţea care se află în ochii copiilor, pe care niciun lucru din lumea aceasta n-o poate egala. Ei nu mai cunosc gustul bucuriei lucrurilor simple şi al seninătăţii pe care îl dă rugăciunea în Biserică şi acasă. De asemenea, ceea ce adesea se uită corespunde celor mai profunde nevoi ale omului: a iubi şi a fi iubit, a fi acceptat de cei din jur pentru ceea ce eşti, a găsi pacea inimii şi a dobândi o bucurie mai durabilă decât distracţiile pământeşti. Fără îndoială, numai cel credincios trăieşte toate acestea în Biserică, fiind  cuprins de fluviul bunătăţii lui Dumnezeu. El cunoaşte din experienţă cât de important este să se simtă învăluit de puterea creatoare a Duhului Sfânt. Totodată, el ştie că a veni la Dumnezeu implică faptul de a fi smerit şi iubitor de oameni. Cei care merg în pelerinaj la locurile Sfinte au ocazia să vadă că pentru a intra în Biserica Naşterii Domnului de la Betleem trebuie să treacă printr-o uşă strâmtă şi joasă. Odinioară această uşă era înaltă, dar acum a rămas numai o deschizătură mică de numai un metru şi jumătate. Intenţia celor care au strâmtat această intrare era probabil de a proteja mai bine biserica împotriva cotropitorilor care voiau să intre cu forţa în casa lui Dumnezeu. Desigur, în afară de această raţiune rămâne însă scopul duhovnicesc al celor care au micşorat uşa. Prin urmare, cine doreşte să intre în Biserica Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să se aplece, să se smerească şi să se roage. De fapt acesta este şi adevărul profund de care avem nevoie să ne lăsăm atinşi în această zi sfântă: dacă vrem să-L primim în inimi pe Pruncul Dumnezeiesc, să ne smerim şi să-L iubim. Numai atunci când ne coborâm de pe calul raţiunii noastre şi lăsăm jos mândria noastră, care ne împiedică să simţim apropierea lui Dumnezeu de noi, atunci ne întâlnim cu Domnul în iubire. Calea spre această simplitate sufletească se face numai cu inima frântă şi smerită capabilă să vadă, să simtă şi să iubească pe Fiul Preacuratei Fecioare Maria, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deci, închinarea noastră spre ieslea unde este Pruncul Sfânt trebuie să aibă un demers duhovnicesc ca să putem intra prin uşa credinţei şi să-L întâlnim pe Dumnezeul Care este diferit de prejudecăţile şi de opiniile noastre. Chiar de la începutul acestei experienţe trebuie să ştim că Dumnezeul Care Se ascunde în umilinţa unui Prunc abia născut ne cere să renunţăm la multe lucruri nefolositoare ca să dobândim iubirea Lui.

Aşadar, Biserica ne îndeamnă în această zi a Naşterii Mântuitorului să ne rugăm pentru toţi cei care sunt nevoiţi să trăiască Crăciunul în sărăcie, în durere, ca şi ei să aibă parte de bunătatea lui Dumnezeu, să-i atingă şi pe ei acea dragoste pe care Dumnezeu Tatăl, cu Naşterea Fiului Său, a voit să o aducă în lume. Numai trăind în această iubire vom forma pe urmaşii noştri ca să dea răspunsuri la suferinţele celor din jurul lor. Ei vor fi mesagerii unei noi tinereţi, cum am văzut la întâlnirea tinerilor ortodocşi din septembrie anul acesta la Craiova. Tinerii, cu vitalitatea şi dăruirea lor, sunt cei care pot aduce Bisericii noastre frumuseţea şi prospeţimea tipică tinereţii lor, determinând parohiile noastre să se reînnoiască. Evident, acest lucru nu este mereu uşor, deoarece cere din partea fiecăruia să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi să ofere aproapelui dragostea sa. Din acest motiv, credem că tinerii sunt prima grijă a Bisericii, pe care trebuie să-i înveţe să găsească fericirea în Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta este foarte important să fim alături de ei, dându-le un loc în sufletul nostru, cunoscându-le limbajul, ascultându-le istoriile, trăind alături de ei şi făcându-i să simtă că numai în Biserica noastră sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Să nu-i lăsăm să se îndepărteze de noi şi să nu permitem comercianţilor morţii să fure aceste vlăstare ale vieţii noastre. Mântuitorul Hristos îi cheamă să fie lângă El chiar şi atunci când ceea ce ne înconjoară poate să pară fără soluţie. Tocmai aici vedem măreţia acestei sărbători, că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu ne-a adus tuturor fericirea şi mântuirea. Drept urmare, şi noi trebuie să răspundem la această invitaţie de a fi fericiţi. De asemenea, trebuie să ştim că numai creştinii evlavioşi merg pe calea sfinţeniei, aprinzând inimile lor cu vestea cea mai frumoasă şi eliberatoare a Naşterii Domnului. Când vom trăi cu adevărat această bucurie, vom simţi categoric dorinţa de a spune: „Vreau să urc pe muntele fericirilor, vreau să întâlnesc şi eu privirea Mântuitorului Iisus Hristos ca El să-mi spună care este drumul meu pe calea fericirii”.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Nădăjduiesc, în această sfântă zi de Crăciun, ca Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a născut pentru noi din Preasfânta Fecioară Maria, să vă dăruiască certitudinea biruinţei Lui în întunericul lumii în care trăim. Dorim ca toţi să trăiţi Naşterea Domnului în pace şi linişte, îndemnându-vă totodată să vă rugaţi Domnului pentru satele şi comunităţile noastre. Astfel, dând mărturie de bucuria vieţii creştine, să vadă toţi oamenii înflorind chemarea la sfinţenie în diferitele forme de viaţă pe care Duhul ni le propune. Însăşi Preacurata Fecioară Maria, Mama care ne ocroteşte şi ne însoţeşte, să vă dăruiască bucuria care ne face să spunem cu tărie: „Mari lucruri a făcut Cel Atotputernic cu noi şi Numele Său e binecuvântat în veci”.

Felicitându-vă pe toţi cu ocazia marelui Praznic al Naşterii Domnului şi cu prilejul Anului Nou, vă urez din tot sufletul să aveţi sănătate, pace şi ajutor de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!

Sărbători fericite!

La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor

în Duhul Sfânt către Domnul,

† DR. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

[1] Evrei 1, 1.

[2] I Timotei 3, 16.

[3] Troparul Nașterii Domnului.

[4] Isaia 9, 5.

[5] Tit 3, 4.

[6] Ioan 12, 46.

[7] II Corinteni 4, 6.

[8] Clement Alexandrinul, Protrepticul IX: PG 8, 195.

[9] Ioan 11, 40.