23 August, lovitura de stat care a schimbat istoria României

Cu interpretări diferite, de-a lungul timpului, şi astăzi în istoria României data de 23 August are o semnificaţie importantă, fiindcă ea reprezintă acţiunea prin care Regele Mihai I a decis arestarea lui Ion Antonescu „conducătorul statului” la aceea vreme. Regele Mihai a dispus încetarea colaborării României cu puterile Axei şi începutul tratativelor de armistiţiu cu aliaţii, de colaborare militară cu ex-Uniunea Sovietică. Actul de la 23 August pregătit, în prealabil, de o coaliţie formată de partidele democratice şi partidul comunist, cu colaborarea mai multor ofiţeri superiori ai armatei, rămâne o bornă istorică. În cursul anilor, cum spuneam, ziua de 23 August avea să simbolizeze “eliberarea României de sub jugul fascist de glorioasa armată sovietică” (1945-1946) actul de la 23 August (1948-1952), “eliberarea României de sub jucul fascist “(1952-1962), “insurecţia armată de la 23 August” (1963-1965), “o pagină glorioasă în istoria naţională” (1965-1979), “revoluţia de eliberare naţională, socială, anti-fascistă şi anti-imperialistă” (1979-1989) şi ar fi ajuns desigur să fie proclamată revoluţia comunistă de ridicare pe noi culmi de progres şi civilizaţie, înfăptuită sub nemijlocita conducere a tov. Nicolae Ceauşescu, erou între eroii neamului, eminentă personalitate a lumii contemporane, strateg de geniu, cel mai iubit fiu al poporului român, fără deosebire de naţionalitate, dacă la 22 decembrie 1989 un alt eveniment, tot atât de încărcat de controverse, nu l-ar fi exilat într-un con de umbră sporindu-i astfel tenebrele şi aşa numeroase. Ziua de 23 August nu putea fi lăsată ca merit personal al Regelui Mihai, care îşi asumase răspunderea acestui dramatic gest istoric. Cum rămânea cu rolul decisiv al Uniunii Sovietice, pentru care trebuia să fim recunoscători, prin cotele de petrol, grâu, uraniu şi… ode. Mihai Sebastian, în “Jurnalul său” (1935-1944) nota: “marţi 29 august (1944): ruşii sunt în Bucureşti (n.r. nicio referire la actul din 23 August) Parisul e liber. Joi 31 august: defilare de tancuri grele sovietice pe bulevardul Carol. Spectacolul e… grandios(…) pe urmă un şir de camioane cu soldaţi români, foşti prizonieri în Rusia, astăzi echipaţi şi încadraţi în armata roşie. Lumea în stradă e buimăcită. Mari rezerve de entuziasm dar şi o anume rezervare. Mulţi trecători se uită cruciş la jidanii care aplaudă”. Titus Popovici în cartea sa de memorii “Disciplina dezordinii” menţionează cum în 1958 la un congres al Ligii Comuniştilor de la Belgrad, “tovarăşii iugoslavi” afirmaseră cu deplin temei că revoluţii socialiste, propriu-zise, au avut loc numai în Rusia, Iugoslavia şi China, în timp ce în celelalte ţări din “lagăr” cum i se spunea cu umor macabru, regimul politic socialist fusese instaurat de armata sovietică de ocupaţie. Tatonările României pentru ieşirea din război şi încheierea unui armistiţiu, la Cairo, unde se agita în van prinţul Ştirbei, ajunseseră pe masa de lucru a lui Stalin, fiindcă englezii -credincioşi tradiţionalului lor fair-play- ţineau Moscova la curent cu încercările opoziţiei române în frunte cu Iuliu Maniu de a-i determina să efectueze o debarcare în Balcani, ca să taie accesul ruşilor la Viena şi să refacă un nou coridor sanitar. Paralel se duceau tratative la Stockholm, unde ambasadoarea URSS, celebra doamnă Kollontai, preoteasa amorului liber, avea cunoştinţă de propunerile mareşalului Antonescu, condiţiile în care guvernul său era dispus să semneze armistiţiul: problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord urmau a se decide după conferinţa de pace. A circulat versiunea că decizia mareşalului Antonescu ar fi primit un răspuns în dimineaţa zilei de 23 august prin acceptarea punctelor sale de vedere. Şeful cifrului de la ministerul de Externe era Niculescu Buzeşti şi se afirmă că acesta ar fi dus telegrama lui Iuliu Maniu, iar bătrânul lider de partid a conchis: “a cârmuit destul”. Le-a convenit sovieticilor actul de la 23 august? Din punct de vedere militar desigur. Au cruţat pierderi de vieţi omeneşti şi dovada a constituit-o conferirea ordinului suprem “Pobeda” regelui Mihai I, alături de Jukov, Eisenhover, Montgomery, mari comandanţi de oşti ai celui de al doilea război mondial. Din punct de vedere politic probabil că nu. Cu fiecare an care a trecut, de-a lungul timpului, importanţa mondială a “întoarcerii de suman” a fost magnificată peste măsură, încât un scriitor rus i-ar fi spus lui Titus Popovici “dacă o ţineţi tot aşa o să reiasă că voi aţi cucerit şi Berlinul”. De-a lungul timpului, n-au mai trebuit să apară în “distribuţie” Pătrăşcanu, Bodnăraş, chelnerii comunişti de la Lido, cărora le-a fost predat mareşalul şi cu atât mai puţin Regele Mihai I, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, nimeni în afară de “eroul între eroii neamului”.