De la istorici ştim destule detalii despre simbolistica zilei de 23 august 1944, marcată de o lovitură de stat, orchestrată de Regele Mihai I, împreună cu Iuliu Maniu, I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi mai mulţi ofiţeri superiori, menită să ducă la o schimbare „la vârful decizional” şi implicit scoaterea României din război. O menţiune: istoria nu este o ştiinţă exactă, dar şi Regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu, în abordări concrete diferite, au vrut, neîndoielnic, binele României. Ce a rezultat prin actul de la 23 august 1944 ştim: arestarea mareşalului Ion Antonescu, care dăduse ordin cu o zi înainte trupelor române să se retragă pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, pentru a opri înaintarea armatei sovietice, stabilizarea frontului urmând a constitui „un atu” pentru negociere şi încheierea armistiţiului. Inclusiv ministrul de externe, Mihai Antonescu, informase ministrul plenipoteniar al Turciei la Bucureşti, că guvernul era decis să semneze armistiţiul cu trupele aliate. Devansarea datei loviturii de stat, după ce fusese reconfirmată ziua de 26 august, a fost impusă de agenda imprevizibilă a mareşalului Ion Antonescu. În seara zilei de 23 august, ora 22, se transmitea deja proclamaţia citită de Regele Mihai, al cărui text fusese convenit şi aprobat, cu multe zile în urmă, de liderii Blocului Naţional Democrat. În memoriile lor colaboratorii mareşalului au susţinut, fără echivoc, că acesta era ferm hotărât să comunice Regele încheierea armistiţiului. Practic, din seara zilei de 23 august 1944, România s-a aflat în stare de război atât cu Germania, cât şi cu Uniunea Sovietică, iar statutul ei internaţional devenise extrem de confuz. Pentru aliaţi, România era un stat inamic, iar Armata Roşie va trece, în absenţa rezistenţei pe linia Focşani-Nămoloasa, la ocuparea ţării, dezarmând şi capturând după „joncţiune” peste 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi 150.000 de soldaţi. Când România va semna Convenţia de Armistiţiu, câteva zile mai târziu, la 12 septembrie 1944, la Moscova, va fi obligată la plata a 300 milioane dolari despăgubiri de război (în produse), menţinerea frontierei româno-sovietice, aşa cum fusese stabilită în 1940, reprimind în schimb Transilvana, „sau a celei mai mare parte din ea”, sub rezerva recunoaşterii acestei situaţii prin tratatele de pace. Mai exact arbitrajul de la Viena era considerat nul şi neavenit. Armata urma să participe pe frontul de Vest cu 12 divizii de infanterie, iar la Bucureşti o altă comisie de control (sovietică) monitoriza respectarea celor convenite. Multe controverse, oricum, încă stăruie. Pentru Germania, cea mai mare lovitură a fost pierderea câmpurilor petroliere de la Ploieşti. Din discuţiile repetate ale lui Churchill cu Stalin, inclusiv despre documentul său „obraznic”, cunoscut drept „acordul de procentaj”, ştim că în vagă negociere s-a aflat Grecia, apoi Polonia, şi niciodată… România. Stalin păstra ceea ce dobândea, adică ocuparea de Armata Roşie a unui teritoriu, ducea automat la impunerea unui guvern „prieten cu Uniunea Sovietică”. Oricât s-ar nega sau substitui rolul comuniştilor în actul de la 23 august 1944, acesta a contat în complotul de la Palatul Regal. Rămâne însă în discuţie „misterul telegramei de la Stockholm” (Ed. Humanitas, 2012), cartea lui Neagu Djuvara, în care acesta, diplomat de carieră fiind, povesteşte că în dimineaţa zilei de 23 august 1944 – s-a spus – că ar fi sosit la Bucureşti o telegramă de la Alexandra Kollontai, ambasadorul URSS la Stockholm, prin care mareşalul Ion Antonescu, era anunţat că guvernul sovietic ar fi acceptat încheierea armistiţiului. Neagu Djuvara susţine că telegrama nu a existat. Este punctul lui de vedere. Ceea ce avantajează decizia luată de Regele Mihai I şi liderii politici menţionaţi. Condiţiile de armitiţiu negociate la Stockholm cu ruşii erau mult mai avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, fiindcă implicau şi recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia. În opinia lui Neagu Djuvara, unul din puţinii martori ai acelor evenimente, este complet nejustificat admirat şi glorificat fostul conducător al statului. Concluzia lui Djuvara: Ion Antonescu nu dorea decât să temporizeze evoluţia lucrurilor.
