Domnul Gheorghe Falcă (PNL), politician cu stagii, la al doilea mandat de europarlamentar, după ce a fost unul dintre greii ex-PDL şi un apropiat al lui Traian Băsescu, ceea ce nu-l dezonorează în nici un fel, a încredinţat site-ului Adevărul.ro articolul intitulat „Cine ne vrea înapoi sub cizma rusească”, în care face comentarii la nişte teze aiuritoare ale lui Aleksandr Dughin, filozof rus despre care se crede că ar fi unul dintre intelectualii apropiaţi Kremlinului. Multe dintre opiniile acestuia sunt excentrice, de-a dreptul supărătoare, menite a întreţine, în zilele noastre, o stare de tensiune, mai ales când vizată este „suveranitatea”, în viziunea Kremlinului de acum. Am cunoscut şi „suveranitatea limitată”, în acceptul lui Leonid Brejnev. Nu asta vrem să discutăm, ci o scăpare, să-i spunem aşa, a europarlamentarului Gheorghe Falcă, politician cu relief, cum spuneam, prin părţile Aradului. „România a cunoscut deja protecţia Moscovei şi a fost mai mult decât suficient timp aproape 50 de ani, am trăit sub bocancul unei ocupaţii ideologice, politice, economice şi culturale. Ne-au înfometat, ne-au ucis elitele, ne-au umilit, ne-au jefuit, ne-au închis în întuneric la propriu şi la figurat”. Asta spune Gheorghe Falcă, în articolul său, deloc unul propagandistic, ci mai degrabă tezist. Cu siguranţă Aleksandr Dughin a proferat, de-a lungul timpului, multe exagerări, nici nu e prea băgat în seamă de presa rusă, ca o părere, dar Gheorghe Falcă nu rămâne mai prejos şi e impardonabil. Fiindcă nu punctează realitatea, aşa cum a fost ea. După 1945 comunismul devenise inevitabil în România, prin prezenţa armatelor sovietice în estul Europei, şi mai ales prin acceptarea stării de fapt de către aliaţii occidentali. Dar în 1964, paradigma s-a schimbat din nou: comuniştii pro-sovietici au fost obligaţi să cedeze locul comuniştilor naţionali, fără ca acest curs să fie rezultatul natural al istoriei. Între 1965 şi 1978 regimul de la Bucureşti reuşeşte să creeze, în condiţiile date, un comunism mai deschis spre Occident, spre istoria naţională şi, chiar dacă abia în al treilea rând, în favoarea oamenilor, un regim mai bun decât în alte state comuniste pironite sub tutela Moscovei. Momentele de glorie ale lui Ceauşescu, în mai 1968, alături de generalul De Gaulle, la Craiova, în august 1968 când condamnă invazia Cehoslovaciei, fapt fără precedent în lumea comunistă, în august 1969 când îl primeşte în triumf pe Nixon, primul preşedinte american vizitând estul Europei, au rămas repere valabile în ordinea gesticulaţiei patriotice posibile. Iată ce ar presupune un efort de memorie pentru domnul europarlamentar Gheorghe Falcă: la începutul anului 2005, Traian Băsescu a făcut o vizită surpriză la Moscova –de care îşi aminteşte- şi după prima întâlnire cu liderul rus, Băsescu i-ar fi spus unui colaborator apropiat (apud Emil Hurezeanu „Pe trecerea timpului”) că „Putin e un bărbat de ispravă”. Observatorii informaţi au vorbit atunci despre „şansa” unui nou început în relaţia ruso-română. Şi nici nu era greu având în vedere că ea nu exista. În iunie 2007, Băsescu l-a revăzut pe Putin la o întâlnire pe teme energetice la Zagreb şi liderul de la Kremlin i-a vorbit îndelung şi cordial, iar a doua zi cei doi s-au reîntâlnit la Istanbul la conferinţa liderilor de stat din regiunea Mării Negre şi din nou au adăstat unul cu celălalt. În preajma summit-ului NATO din aprilie 2008, Băsescu dădea de înţeles că nu ţine neapărat ca Vladimir Putin să-i fie oaspete şi n-aveau decât să-l invite oficialii NATO. Ceea ce s-a întâmplat. Între timp România devenise vârful de lancie al atlantizării Mării Negre stârnind mai multă nedumerire la Moscova. Să mai spunem că Traian Băsescu l-a sunat pe Putin în prima zi a „crizei gazului”, timp de 45 de minute şi avea să declare imediat că Rusia este un partener energetic inevitabil în următorii ani. Aşa se prefigurau lucrurile. Dacă mai spunem că Traian Băsescu împărtăşea explicaţiile Moscovei privind vina Ucrainei, la începutul fazei politice a conflictului Rusia – Ucraina şi vestea ne venea de la Moscova, realizăm că în numele valorilor occidentale au fost şi momente când se vorbea altfel, mult mai cumpătat, adică mai calibrat, mai atent la consecinţele imprevizibile. Ambiguitatea lui Gheorghe Falcă, relevantă mai degrabă prin statutul său actual de europarlamentar (o modă domină stilul de politică europeană) e oricum preferabilă, ca să spunem așa, altor scăpări, dacă nu amnezii supărătoare, precum de pildă cea a lui… Milan Kundera (considerat un adevărat umanist militant) care în cartea sa ”Un Occident răpit” (Humanitas fiction, 2023) omite neparticiparea României alături de cele 5 armate ale Pactului de la Varșovia la invadarea Cehoslovaciei, ca și cum nesupunerea față de Kremlin era o bagatelă.
