Ani de-a rândul mi-am arătat difidenţa faţă de existenţa unei conspiraţii mondiale, cu super-puteri la originea unor planuri tainice ticluite în cabinete ferite de ochii vulgului, cu servicii angajate în dispreţul oricăror reguli ori cu conclave ale unor „aleşi” încârduiţi în organizaţii suprastatale la un invizibil pupitru de la care ar administra, pe post de divinitate păgână, treburile curente şi destinul lumii în care trăim. Şi continuu să mi-o menţin. În ciuda atâtor semnale, excluzând picanteria ezoterismului scandalos, multe dintre ele provenind din surse mai mult decât demne de încredere. Judecând mai la rece, cu un rest din luciditatea salvată îndeosebi din cenuşa Babelului restartat de new media, dacă astfel de teorii par – şi chiar sunt –, hemoragii ficţionale, în parte mitomane, o brumă de adevăr trebuie să existe, fie şi în lumina unor realităţi ivite şi supurând mereu, insinuant deseori şi rareori vizibil, în substanţa mişcărilor de pe scena politicii internaţionale.
Cazul recent al confruntării Greciei cu o Europă redusă la doi actori, jucători şi arbitri, procurori şi judecători (inutil să numesc Germania şi Franţa) îmi pare suficient de convingător în susţinerea ipotezei prezenţei active a unor exerciţii de Putere. Şi e superfluu a resuscita o dezbatere care a aliniat de partea unei ipoteze camuflat „conspiraţioniste” figuri reputate ale intelectualităţii, sectoriale şi nu numai.
Ceea ce mă incită la o re-evaluare a tezei promovării adevărului celui puternic în detrimentul celui mai slab e, de data asta, un episod oarecum atipic: mai precis, personal, care interferează biograficul dar, tocmai de aceea, cu un plus la capitolul veridicitate. În ciuda aparenţelor care, fireşte, aparenţe fiind, înşală.
Un mare cărturar brazilian, academician, prieten al meu, al culturii şi al României, îmi devoala în aceste zile sentimentul de teroare în care trăieşte, acasă, el şi mulţi conaţionali ai săi, sub incidenţa absolut posibilă a unei lovituri de stat în propria lor ţară. Spaima aceasta intempestivă – mi-a fost oaspete aici, la Craiova, cu doar doi în urmă – m-a surprins şi, dacă nu l-aş fi cunoscut atât de bine, tentaţia de a o califica drept o exagerare de cititor şi de autor de ficţiuni fanteziste şi-ar fi găsit tratamentul potrivit. În fapt, iniţial, chiar n-am luat atât de în serios alarmismul prietenului meu. De fapt, ce anume îi alimentează spaima, m-am întrebat şi răspunsul, unul dintre mai multe posibile, mi-a sosit din presa braziliană şi internaţională.
E vorba de o campanie judiciară de o amploare fără precedent a cărei ţintă este fostul preşedinte al ţării, Luiz Inacio Lula da Silva, care a condus timp de opt ani 2003-2010 destinele statului federal sud-american şi care s-a bucurat constant de o popularitate neştirbită, fiind supranumit şi „Mandela al Braziliei”.
Lula, provenit din rândul muncitorilor, social-democrat cu deschideri socialiste în tradiţia particulară a continentului sud-american, considerat făuritorul unei perioade de relansare economică şi politică a ţării sale pe arena internaţională, a fost, de-a lungul celor două mandate prezidenţiale criticat de la dreapta şi de „sus”, din anturajul super-oligarhilor arvuniţi de structuri supranaţionale, nord-americane îndeosebi, însă niciodată n-a fost suspectat de fapte de corupţie.
Acuzaţia, deocamdată în faza de investigaţie, îl leagă de decizii politice în favoarea celui mai mare holding brazilian de construcţii, Odebrecht, ce operează, de decenii, în petrol şi în sectorul edilitar. Mai precis, i se impută lui Lula că ar fi intervenit, indirect, în favoarea încredinţării directe a unor lucrări de miliarde respectivei firme. Ciudat ori nu, ca şi la noi, investigaţia a pornit tot de la un denunţ, al unui înalt funcţionar al altei firme, nu mai puţin importante şi notorii, Petrobas.
Că tehnica de favoritisme consta în umflarea preţului lucrărilor nici mai miră. Şi e foarte posibil să fie aşa. Ca peste tot în lume, aş risca să spun. Cât despre contrapartida lui Lula, singurele indicii se opresc la prezumţioasa ipoteză a finanţării partidului şi a unor voiajuri pentru conferinţe în interior şi în afară.
Nu se ştie cum se va încheia această anchetă. Lula se declară, desigur, total în afara oricăror suspiciuni de corupţie. Iar mulţi analişti, jurnalişti, politicieni din Brazilia şi din exterior consideră că, de fapt, în toată această mascaradă, Lula e doar o ţintă falsă şi că, în realitate, este vizată urmaşa sa, Dilma Rousseff, nu doar şefa aceluiaşi partid, ci şi un discipol declarat al înaintaşului său.
Ea a câştigat în toamna trecută cel de-al doilea mandat, când l-a învins într-un tensionat balotaj pe candidatul Opoziţiei de dreapta Aecio Neves. Şi tot atât de mulţi comentatori leagă campania judiciară de dificultăţile economice ale Braziliei din aceste ultime luni survenite, spun aceleaşi surse, în contextul în care criza pornită în SUA şi, apoi, extinsă în Europa, s-ar fi transferat acum în America de Sud. Un continent, cum se ştie, în care vântul social-democraţiei de sorginte marxistă – sau marxizantă – e tot mai puternic şi care nu convine deloc super-puterii de la… Nord.
Sub aceste determinări, înţeleg îngrijorarea prietenului meu de departe. Argumentul cel mai la îndemână îl reprezintă uriaşa avuţie de hidrocarburi a Braziliei, imensa piaţă de desfacere, ambele în parte pierdute.
Mi-am amintit, apoi, că la Rio de Janeiro, cu vreo zece ani în urmă, am întrebat de ce transportul feroviar cedase locul unor mari reţele de pulmane, de ce carburantul din trestie, la jumătate de preţ, nu se generaliza, de ce exista atâta rezistenţă, în cercurile ceva mai „înalte”, la un curs istoric de independenţă căruia nu-i lipsea nici suportul şi nici orgoliul. Mi s-a răspuns, scurt şi trist: Tocmai de-aia. Nişte substituţi ai divinităţii în lumea de azi nu acceptă. Şi e de presupus că este aşa.
