Pornit – triumfal şi orgolios – în cucerirea cosmosului, omul actual, nu neapărat „recent”, ci post-omul, omul de după OM, dacă îmi este îngăduit un funest joc de cuvinte, dă viguroase semne de întoarcere în junglă, la starea sa cea mai primitivă. Şi nu pot să nu invoc adevărul profetic al anticilor romani Homo hominis lupus, readus la lumină în aceste momente de sălbăticire a unora dintre semenii noştri de pretutindeni. Notam, zilele trecute, sub semnul unei mânii rănite, destinele nemeritate ale unor copii căzuţi victime ale nesăbuinţelor unor adulţi prinţi în jocul crimelor abjecte: prunci palestinieni aruncaţi într-un conflict pe care n-au cum să-l înţeleagă, alţii zdrobiţi de pământul ucrainean în câteva secunde în care o mână de criminali s-au jucat de-a Dumnezeu.
Ieri, pe FB, mi-a parvenit un video cu executarea, la 15 martie curent, a câtorva soldaţi creştini ce asigurau paza spitalului de copii din localitatea siriană Alepp, căzută în mâinile teroriştilor autodeclarată Armata Siriană Liberă. Scena e cutremurătoare, de o sălbăticie fără margini, te cutremură şi te determină să te întrebi, iar şi iar, în ce lume trăim: cinci, dacă am numărat bine, soldaţi aliniaţi, în genunchi, pe un teren neîngrijit de periferie a localităţii de mai sus, având în spatele lor câteva zeci de islamişti înarmaţi cu pistoale şi automate, mascaţi, dar şi o mulţime de asistenţi dornică de… crudul spectacol.
Se aud voci într-un haos specific unui târg de vite, poate inventate şi fictive sentinţe în numele lui Allah, urmate de rafale de pistol automat direct în capul condamnaţilor fără vină; şi măcelul nu se opreşte aici, fiindcă, seduşi de gustul terorii, mascaţii se întrec în a continua să tragă, cu pistoale şi cu puşti automate, parcă într-o competiţie de tir a cărei barbarie scapă minţilor lor bolnave.
Cutremurător, de-a dreptul; incredibil, revoltător, însă nu-i nimic nou sub soare. Sunt doar incidenţe, grozăvii într-o civilizaţie în care progresul râvnit de veacuri ia calea gropii de gunoi a unei istorii care nu mai merită doar scrisă ci răzbunată şi mântuită, fiindcă profeţia iluministă de pe timpul lui Voltaire, a lui Spinoza sau a lui Newton şi-a ruinat suportul, iar carnagiile nazist-staliniste se întorc într-o actualitate şi mai haină.
În alt loc, nu departe de nordul asediat al Siriei, în nordul irakian, la Mosul şi în împrejurimi unde s-a alcătuit, prin sabie şi foc, un stat artificial islamic, creştinii sunt vânaţi ca nişte animale sălbatice, ucişi, alungaţi, cu călugării din mănăstirile catolice şi ortodoxe ce dăinuie pe acele meleaguri de două milenii şi ale căror vestigii şi patrimonii reprezintă dovezi unice ale unei istorii împărtăşite în spiritul unei comuniuni spirituale decretate ca un veritabil creuzet al umanităţii în întregul ei.
O sută de mii de victime în cei trei ani de război civil în Siria: cine-şi asumă responsabilitatea unui astfel de genocid? Cine a declanşat urgia, cu ce scop, în ce împrejurări, cu a cui complicitate? Europa se spală pe mâini, căci lentoarea unor comunicate redactate în detestatul limbaj al diplomaţiei denunţă o neputinţă sub care zac acuzatoare interese mai cumplite decât nişte şmecherii de cartier. Încă şi mai năucită pare America lui Obama, el însuşi mai neputincios ca nimeni altul în faţa unor decizii ferme, ţintuit, fireşte, de limitele acelei „politici corecte” şablonizate în laboratoarele unor „strategi” derobaţi de presiunile conştiinţei şi înrobiţi cine ştie ce planuri secrete şi secretizate ale unui viitor interzis nouă, muritorilor de rând.
Ce ne aşteaptă? Şi ce (mai) e de făcut? Cine se îngrijeşte şi în numele cui să retrezească din om fiara pe care raţiunea şi cunoaşterea, ştiinţa şi presupusele ori realele ei beneficii o credeau adormită? Retrăim oare timpuri primitive ale sălbăticiei sub spectrul Omului Fiară? Poate că nu, poate că speranţa moare ultima, poate că un alt fel de trezire, lucidă, responsabilă, pe linia unui firesc tot mai zdruncinat, ar fi nu numai de dorit, ci şi posibilă. Însă timpul – al crimei şi al josniciei, al hulei şi al cruzimii, ca în trecute ere ale holerei – presează. Nu mai are răbdare.
