Când Petre Pandrea, în cartea sa „Portrete şi controverse” vol. 1, elogiind contribuţiile olteneşti la cultura românească, îl enumera între alţii şi pe cel „mai mare prozator”, din prima jumătate a secolului al XX-lea, Mihail Sadoveanu, despre care menţiona că ar fi originar din Sadova (jud. Dolj), prin tatăl său, un avocat oltean, emigrat şi pripăşit în Moldova, la Paşcani, nu greşea… prea mult. Nu am idee dacă alţii au lămurit între timp lucrurile, dar însuşi Mihail Sadoveanu, în tableta „Mărturisire”, inserată în vol. 20 din operele sale, aşează lămuritor lucrurile. „Bunicul meu după tată, Mihail Sadoveanu, a trăit începuturile vieţii lui în Oltenia, în Gorj, unde şi acum ştiu că am neamuri pe care nu le cunosc. Bunica mea, soţia acestui Mihail Sadoveanu, era moşneancă de la Locusteni, judeţul Dolj şi se chema, de acasă, Sterica Bîzoianu. Aceşti doi boiernaşi au părăsit ţara Oltului în vremea zaverei (1821) şi s-au stabilit la Iaşi. Tatăl meu s-a născut în capitala Moldovei, la 1834 şi a trăit un timp ca avocat la Paşcani, unde am văzut lumina zilei. Părinţii mamei mele au fost ţărani din ţara Moldovei, urmaşi de răzeşi”. Că marele prozator a avut ceva legături, cu părţile locului, este o realitate, dar nu aşa cum o descria Petre Pandrea. Scriitor prolific, nuvelist, povestitor, academician şi om politic, Mihail Sadoveanu a fost contestat pentru opţiunea sa politică imediat după 1944, când scrisese deja „Baltagul” (1928) şi „Hanul Ancuţei” (1930), pentru romanul „Mitrea Cocor”, o concesie făcută noii puteri. La 6 martie 1945 i se publica în „Scânteia” o recenzie a conferinţei ţinute la ARLUS, cu titlul „Lumina vine de la Răsărit”, dar la numai două zile după ce Andrei Ianuarevici Vîşinski, prim-locţiitor al comisarului pentru afaceri externe al URSS, tot la ARLUS spunea: „Ştiţi foarte bine că deşi este învingătoare, Uniunea Sovietică n-a cerut României nici un petec de pământ românesc. Mai mult, guvernul sovietic, împreună cu Anglia şi America, s-au obligat să restituie României Transilvania”. Ca preşedinte al Uniunii scriitorilor, Mihail Sadoveanu a pledat pentru o lege a drepturilor de autor, încât scriitorii să fie răsplătiţi cuviincios pentru munca lor. O lege foarte bună care i-a ocrotit financiar pe scriitori mulţi ani după aceea. Sadoveanu, povesteşte Ovid S. Crohmălniceanu în „Amintiri deghizate”, a fost consecvent cu conduita sa veche de a nu publica nimic fără remunerare. Se spune că ar fi fost primul autor care a reuşit să trăiască exclusiv din scris, ajutat bineînţeles şi de formidabila lui productivitate. Vladimir Streinu povestea că în anii războiului, când scotea Kalende, s-a întâlnit o dată cu Sadoveanu şi acesta i-a lăudat revista. L-a întrebat chiar de ce nu îi cere şi lui colaborare. După prima colaborare Vladimir Streinu s-a lecuit, fiindcă retribuirea „simbolică”, pentru o scurtă povestire întrecea întreg bugetul pentru un număr din Kalende, dar nu mai era nimic de făcut şi obrazul subţire cu cheltuială se ţine.
