Despre ură…

Un ziarist hârşit în profesie, de bună calitate, Răzvan Bărbulescu, pe care îl ştiu de decenii, şi am împărţit cu el, între altele, o bucurie irepetabilă – eliminarea echipei AS Monaco în Cupa Cupelor – în Bănie, după o seară fabuloasă, în compania unor ziarişti din Hexagon, îşi încheie astfel rotunda tabletă de ieri, din „Jurnalul Naţional”: „Avem cea mai mare cantitate de ură pe cap de locuitor. Cum era, cândva, oţelul. Ura, ca indicator economic”. Mărturisesc că sentimentul acesta mi-a fost, mai întotdeauna, unul de neînţeles, mai ales disponibilitatea funciară a unora de a-şi urmări adversarul până în pânzele albe. Până la mormânt. Fără a dobândi nici ajunşi acolo liniştea sufletească. Afacerea Adrian Năstase, pe care am asemuit-o cu afacerea Dreyfus, din Franţa, a sfidat până şi cunoscuta maximă „îndoiala trebuie să fie întotdeauna în favoarea acuzatului”. De parcă descumpănirea indusă de tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase şi imaginile acelea de coşmar, cu el pe targă, uitându-se absent în sus, n-ar fi fost suficiente, aflăm că mai mulţi tineri au protestat, joi seară, în faţa casei acestuia, de pe strada Muzeul Zambaccian, pe motivul că, în realitate, a fost vorba de un simulacru de sinucidere şi nu de o tentativă, care să-i pună viaţa în pericol fostului premier. Suntem atât de mici sufleteşte încât să ne indignăm de nereuşita unei tentative de sinucidere e de-a dreptul monstruos. Printre manifestanţi şi fondatorul Noii Republici, Mihail Neamţu, care şi-a justificat prezenţa în zonă prin faptul că urma să se întâlnească cu nişte prieteni, cu care să discute despre justiţie. Despre corectitudinea acesteia. Faptul că tânărul Mihai Neamţu, pe care unii îl consideră erudit, etalează o atitudine fundamentalistă, contează prea puţin. Deocamdată. El se simte atras sau potenţat de fundamentalismul nativ al altor lideri PDL, „aripa intelectuală”, şi împreună vor să construiască nu ştiu ce. Ori, dacă în zona luminoasă a sufletului se ascund atâtea contradicţii, cum le spunea regretatul Teodor Mazilu în „Ipocrizia disperării”, apoi ce trebuie să fie în zona deschis-întunecată? Oamenii capabili de ură şi resentimente în exces au inspirat întotdeauna şi teamă şi milă, fiindcă ura te scoate din lumea înţelegerii şi te aruncă în lumea senzaţiilor oarbe. Ura nu e un duşman căruia să-i dai în cap, ci o realitate complexă, pe care să o înţelegi. Şi logica nu ne ajută în această privinţă, spune acelaşi Teodor Mazilu. Dar să stigmatizezi un om, scăpat miraculos de la moarte, saturat de tot ce i s-a întâmplat, să faci haz, cum am văzut pe Internet, de încercarea lui de a se sinucide, totul conferă un sentiment înspăimântător. Unii se refugiază în viaţă în ură, alţii în moarte. Momente de depresie, când ne bântuie ipoteza inutilităţii vieţii, avem, cred, cei mai mulţi dintre noi. Ce i s-a întâmplat lui Adrian Năstase, toată povestea halucinantă, n-ar trebui să i se mai întâmple nimănui. El a acceptat să fie distrus, dar nu învins, aidoma înţeleptului pescar Santiago din “Bătrânul şi marea” a lui Hemingway. Şi când mă gândesc că tot coşmarul prin care a trecut cuprinde şi episodul „Confort”, când ai lui l-au înjunghiat pe la spate, în afară de compasiune nu am ce spune. Deşi, din decenţă, ne-ar prinde bine să cultivăm tăcerea.