„Europa noastră este muritoare”, se impacienta Emmanuel Macron, pe 25 aprilie a.c. în al doilea discurs al său la Sorbona, referindu-se la viitorul continentului. Cu mai puţin de o lună, înainte de alegerile europene (6-9 iunie), neliniştea atinge cote de luat în seamă. Se întorc fasciştii? Cuvintele rostite la întâlnirea partidelor naţional-populiste, la Madrid, în ultimul weekend, la invitaţia VOX (formaţiune politică de extremă-dreapta) nostalgic deschis pentru regimul dictatorial al generalului Franco, care a murit în 1975, n-au trecut neluate în seamă. Mai ales când liderul Alternativei pentru Germania (AfD) Maximilian Krah declara, deunăzi, în La Repubblica: „Nu aş spune niciodată că oricare purtător de uniformă SS a fost automat un criminal”? Poate aşa este, mai ales că inclusiv eurodeputatul german nu nega că SS ar fi fost o organizaţie crimianlă, dar mai multă atenţie, aşadar, la cuvinte nu strică. Neonaziştii greci din Zorii Aurii (2012-2019) au avut 20 de deputaţi în Vouli (Parlamentul grec), în Portugalia unde nostalgia după dictatorul Salazar nu s-a topit, partidul „Chega” (Ajunge) are 48 de deputaţi, în urma alegerilor legislative anticipate din martie a.c.. Şi nu ne oprim aici. Partidele de extremă-dreaptă –naţional-populiste- apar în majoritatea sondajelor pre-electorale cu 20%-30% din intenţiile de vot. În Parlamentul European, grupul ECR (conservatori şi reformişti) dominaţi de polonezii din partidul Lege şi Justiţie (PIS) şi Fratelli d’Italia al lui Giorgia Meloni au curtat europarlamentarii lui Viktor Orban, respinşi din Partidul Popular European, forţa numărul unu, în Parlamentul de la Strassbourg. Şi nu mâine, poimâinie, Viktor Orban preia (de la 1 iulie) preşedinţia rotativă semenstrială a UE, şi nimic nu se anticipează. Nimic deosebit. Realitatea este că niciunul din aceste partide nu-şi propune să pună capăt democraţiei şi libertăţilor, cum au făcut-o cândva Mussolini şi Hitler. Obsesia lor este imigraţia şi respingerea imigranţilor ilegali, cel mai adesea cu forţa. O altă prioritate a lor –mărturisită- este apărarea clasei de mijloc, asfixiată de comunitatea europeană. În chestiuni economice sunt deschişi la economia liberală, precum Lega lui Matteo Salvini, în Italia, în timp ce RN-ul francez al lui Jordan Bardella, apără intervenţia statului prin subvenţii publice. Dreapta naţionalistă şi suveranistă este împărţită momentan în două grupuri, şi în proiecţiile făcute vine după Partidul Popular European, social-democraţi, liberalii de la Renew. Alegerile din 6-9 iunie a.c. au însă importanţa lor majoră. Dau o stare de temperatură. În Franţa se prefigurează deja o înfrângere masivă a partidului lui Macron, un preşedinte pro-european, dar a cărui credibilitate ar putea fi serios zdruncinată. În discuţie, între altele: războiul din Ucraina. Unele dintre partide văd în Vladimir Putin un apărător al societăţii creştine, rezistent la valul LGBT, încât privesc cu indulgenţă, ceea ce fac ruşii, pentru că sunt preocupate fundamental de agendele interne. Neîndoielnic, UE va rezista în pofida atacurilor şi a fisurilor. Şi chiar a erorilor comise, fiindcă nu totul a fost impecabil. Dar nostalgia fascistă rămâne o ameninţare. În materie de politică externă şi apărare UE se află pe o linie atlantistă. Adică, pe aceeaşi poziţie, cu Washingtonul şi Londra. Maghiarii refuză să fie anti-ruşi, iar spaniolii refuză să sprijine Israelul. În fine, mai trebuie pusă în discuţie şi prezenţa la vot, care ar putea să fie mai mică de 50%. Mare lucru alegătorii nu înţeleg. Ei ştiu doar că Uniunea Europeană este puternică şi Comisia Europeană nu este deloc o organizaţie democratică. Partidele naţionale sunt invitate să se reunească în cadrul alianţelor partizane, care îşi pot nominaliza candidatul la preşedinţia Comisiei Europene. Dar dintre candidaturi trebuie ales cel pe care Consiliul European al şefilor de stat şi de guvern găseşte de cuvinţă prin consens. Metoda instituită, după 2014, cu Jean Claude Juncker şi apoi Ursula von der Leyen, a arătat că desemnarea s-a făcut înainte ca majoritatea lor să fie una relativă. Nu „fasciştii” sunt o ameninţare, chiar dacă partidele de extremă-dreaptă sugerează o ofensivă, în unele ţări, ci nemulţumirea europenilor la prelungirea războiului din Ucraina, cu consecinţele lui dureroase, care nu mai trebuie reamintite.
