Există, fără îndoială, un mit al Americii, convertit, îndeosebi în ultimele şase-şapte decenii, într-o veritabilă mitologie, în care, odată eludat binomul reprezentat, în anticul Olimp elen, de către zeii buni şi zeii răi, o mare doză de utopie s-a suprapus peste o „realitate” dotată cu o forţă aproape hipnotică. Aşa se întâmplă că, în ciuda „tinereţii” sale istorice, SUA, căci de această Americă este vorba, şi-au asumat şi conservat, cu un orgoliu demn de naţiuni fondatoare ale civilizaţiei umane, atributul de „cea mai bună dintre lumile posibile”; o lume, în fond, inexistentă, cum o denunţase chiar Leibniz, inventatorul celebrei formule, aşadar egală cu mai toate utopiile ce ne-au însoţit de-a lungul veacurilor şi al mileniilor.
Greu de tăgăduit faptul că, mai ales după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA au intrat într-o competiţie cu noul Imperiu Roşu al URSS, devenit, printr-un proces malefic intern răpus tot de ambiţiile unor viziuni utopice, un fel de topos al infernului, aşadar „cea mai rea dintre lumile posibile”. Egale, o vreme, în fazele unei demenţiale curse de înarmare ţintind, orgolios, substituind chiar cucerirea lumii cu cea a cosmosului, după prăbuşirea uriaşului răsăritean sub povara ideologiei cu picioare de lemn, SUA au vizat, de data aceasta, fără prea mare efort, locul de lider absolut, reducându-şi utopia mai veche la măsura unui…model.
Astfel, există de-acum o americanofonie mai făţişă şi mai orgolioasă decât cele, cu substrat şi imperialist, legate de Franţa, de Spania ori de Anglia. Şi oricât de dispersă – ori de-a dreptul mascată sub învelişuri de tipul politically correct –, e, în realitate, nu mai puţin stingheră şi, câteodată, ridicolă ca multe alte maladii cu pretenţii modelatoare din trecut. Şi, pe deasupra, impune aproape aceleaşi riscuri, cel puţin la nivelul opiniilor curente, încât cea mai nevinovată tentativă recuzatoare a „modelului” te scoate în afara unei dezbateri „serioase”, dacă nu eşti trimis în groapa de gunoi a staliniştilor get-beget.
E de înţeles, sper, că plaja mea de îndoială nu intenţionează să atingă în niciun chip nici rolul şi rosturile democraţiei şi ale statului de drept, cu tot ceea ce ele au generat şi presupun încă în materie de libertate şi de drepturi civile. Chiar şi trecând peste adevăruri de o evidenţă verificată chiar şi în prezent, şi unele şi altele, adică şi libertatea şi statul de drept, ca de altfel şi drepturile civile n-au fost – şi nu sunt nici acum – valori absolute şi, deci, tocmai o astfel de perspectivă ar necesita o grilă reevaluatoare a unor pretenţii modelatoare. Evit, strategic, să folosesc termeni, din nefericire la o modă improprie, precum cel de „jandarm al Lumii”: ei înşişi sortiţi uzurii; şi uzajului, urmare a unui logic proces de inadecvare.
Observam, cu ceva timp în urmă, că din dinamica protestelor de o alarmantă amploare ce-au cuprins câteva mari metropole americane în urma incidentului de la Baltimore căruia i-a căzut victimă un puşti de culoare, au fost eludate cauzele ce-au declanşat şi întreţin încă un şir de incidente de acelaşi calibru. Puţini analişti, ce-i drept mai mulţi chiar de acasă, le-au scos de sub vălul „apetisant” al senzaţionalului mediatic şi le-au propus spre dezbatere. Printre acestea, cea care personal m-a frapat şi care, în sine, s-ar cuveni ierarhizată în prima linie este cea a discrepanţei uriaşe dintre condiţia de viaţă a americanilor de rând – şi de culoare – şi cea a celor bogaţi şi, fireşte, ceva mai… albi; între cartierele de lux şi cele marginale, generând un hotar nu prea departe, în semnificaţiile sale mai profunde, de cele ale unor timpuri pe care nu doar instanţele politice, ci şi o majoritate americană le consideră demult apuse.
Datele sunt de o elocvenţă cutremurătoare. Astfel, mortalitatea infantilă o depăşeşte pe cea din unele ţări africane, iar speranţa de viaţă pentru această categorie de americani e mai scăzută decât în… Coreea de Nord. În cartierul Little Italy, al sărăciei şi al mizeriei, doi copii din o sută mor zilnic înainte de a împlini un an, adică acelaşi procent de mortalitate infantilă ca în Nicaragua, în Uzbekistan şi chiar şi mai mare decât în Honduras şi în Cisiordania.
Mai e nevoie oare de alte dovezi de care altminteri media din SUA nu face deloc economie pentru invitaţie la o mare pondere în mania aceasta de la noi de a ne uita spre americani ca la nişte dascăli acreditaţi, indistinct, pe post de… modelatori?
