Povestea este cunoscută: pe 23 martie a.c., preşedintele Klaus Iohannis retrimitea spre reexaminare Legea 46/2008 – Codul silvic – pe motiv că limitează activitatea economică a operatorilor în domeniu sau a grupurilor de operatori, cu impact asupra mediului concurenţial şi, implicit, asupra economiei, creându-se premisele unui tratament discriminatoriu. Discuţiile aprinse în spaţiul public, pe seama „noului” Cod silvic, s-au soldat cu menţinerea acestuia în forma iniţială, finalmente fiind adoptat la Camera Deputaţilor – decizională – cu 217 voturi „pentru”, 96 de voturi „contra” şi 9 abţineri. Şi astfel a fost respinsă şi cererea de reexaminare. Senatul făcuse acelaşi lucru încă din luna aprilie. Ceea ce s-a obţinut în toiul discuţiilor aprinse a fost suspendarea, până la 31 august a.c., a exportului de buşteni, cherestea şi lemn de foc. Din noianul de discuţii tensionate, dar în bună măsură diletante, au lipsit exact punctele de vedere ale unor specialişti cu expertiză în silvicultură, care să proiecteze starea de fapt, dar şi măsurile concrete imediate ce ar trebui luate pentru revigorarea fondului silvic, pe lângă îngrădirea defrişărilor abuzive. Un raport al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS), din 2013, punea în evidenţă o realitate îngrijorătoare: nivelul de împădurire actual al ţării este de numai 27-28% proprietate publică, dacă nu a mai scăzut între timp, situându-se sub media europeană de 32,4%. În ţările membre ale UE, media este de 40%. Austria – 47%, Slovenia – 62%, Slovacia – 40%, Suedia – 76%, Finlanda – 72%, sunt câteva exemple de invidiat. Atingerea nivelul optim de 45% din suprafaţa destinată pădurii, recomandat de ASAS, a rămas un deziderat, şi nicidecum un imperativ al guvernării actuale sau a celei care o să îi urmeze. Cu alte cuvinte, conservarea fondului silvic actual ar trebui conjugată cu ample acţiuni de împădurire, cifrate la… 70-80.000 de hectare pe an. Ori, în ultimii ani, media suprafeţelor împădurite a fost undeva în jurul a 1.000 de hectare pe an. Înfăptuirea unor programe de împădurire, devenite vitale, nu a fost discutată decât tangenţial, existând convingerea apriorică a nerealizării lor. Protestele civice împotriva tăierilor abuzive au fost un semnal menit să conştientizeze că nu se mai poate continua exploatarea iraţională a lemnului. Putem vorbi de o atitudine civică deplin raţională. Numai că pasul următor nu este altul decât organizarea temeinică a unor acţiuni de voluntariat de plantări pe toate terenurile neproductive. Cum ocoalele silvice din toate judeţele ţării, inclusiv Dolj, cu forţele limitate de care dispun, nu vor putea decât mima timide acţiuni de împădurire, putem vorbi de o politică silvică în cârje. Faptul că nu insuflăm elevilor sau studenţilor sentimentul datoriei civice „de a planta un pom” nu ţine de virtuţile civilizaţiei, ci de apusul ei. Inclusiv primăriile din localităţile rurale, şi nu numai, ar trebui, conform legii, să aibă propriile pepiniere şi să-şi reabiliteze perdelele de protecţie de la drumurile judeţene, să consolideze malurile pâraielor şi pârâiaşelor, dând astfel o utilizare terenurilor degradate sau supuse eroziunii. Pădurile private având un rol semnificativ în activităţile economice din zonele rurale. Avem un nou Cod silvic, dar, din păcate, dincolo de o gâlceavă politicianistă care l-a precedat, s-ar putea ca nu peste mulţi ani să nu mai avem pădure. La 18 mai a.c., Federaţia Proprietarilor de Pădure şi Păşuni din România a cerut înfiinţarea unei comisii prezidenţiale pentru analiza pădurilor, ceea ce nu înseamnă însă că finalitatea va depăşi stadiul unei discuţii aprofundate.
