Valer Dellakeza – 60 de ani pe scena Teatrului Naţional din Craiova: „Vieţile actorilor adevăraţi sunt măsurate în vieţile personajelor jucate”

0
101

În anul 1954, pe când avea doar 12 ani, Valer Dellakeza a urcat pe scenă întâia oară (în rolul Janek din „Să nu-i zici pe nume” de Vasili Minko, în regia lui I. S. Bologa), într-un spectacol la Craiova, oraşul în care locuieşte şi astăzi şi pe care nu l-ar părăsi niciodată. La 60 de ani de la acel moment, cu o „meserie-patimă” care i-a oferit zeci de roluri impresionante, în spectacole de neuitat puse în scenă de regizori de referinţă, actorul de legendă va fi sărbătorit marţi, 27 mai, de la ora 18.30, la Sala „Amza Pellea” a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”.

Succesele naţionale şi internaţionale vor reprezenta borne importante ale drumului spectaculos, marcat de satisfacţii şi suferinţe, rememorat într-un spectacol omagial în regia artistică a lui Bogdan Cristian Drăgan, în cadrul căruia protagonistul va fi elogiat în primul rând de invitata specială, Marina Constantinescu, realizator de emisiuni de televiziune şi critic de teatru şi film. Vor vorbi despre actor Ilie Gheorghe, Nataşa Raab şi Nicolae Coande.

Evenimentul va reaminti publicului numeroasele distincţii primite de Valer Dellakeza de-a lungul carierei. Între cele mai importante: Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (6 noiembrie 2013), Titlul de Societar de Onoare al Teatrului Naţional Craiova (21 martie 2004), Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Craiova (26 octombrie 2012), al treilea Premiu UNITER, ediţia 2014, la categoria „Cel mai bun actor în rol secundar”, în cadrul Galei desfăşurate la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, pentru rolul Tot Lajos din spectacolul „Familia Tot” în regia lui Bocsardi Laszlo, Premiul UNITER adjudecat în anul 2000 pentru rolul Trufaldino din spectacolul „Slugă la doi stăpâni”, în regia lui Vlad Mugur, Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2012). De asemenea, vor fi rememorate scene din spectacolele ultimelor stagiuni care l-au avut protagonist: „Caligula” şi „Familia Tot”, regizate de Laszlo Bocsardi, „O scrisoare pierdută”, în regia lui Mircea Cornişteanu, şi mult aşteptatul „Rinocerii” pus în scenă de Robert Wilson.

Marele artist este angajat al Naţionalului craiovean din anul 1968, imediat după absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesor Beate Fredanov, lector universitar Octavian Cotescu, preparator Laurenţiu Azimioara. Valer Dellakeza, Artistul, cum îi place domniei sale să-şi spună, îşi aşteaptă publicul drag la această celebrare, promiţând un spectacol cu mult diferit faţă de dramele pe care le joacă atât de bine! Biletele pot fi procurate de la Agenţia teatrală, la preţul de 10 lei.

–       Domnule Valer Dellakeza, aţi fost, recent, pentru a treia oară premiat de UNITER. Câtă însemnătate mai poate avea pentru dvs. o astfel de distincţie, după ce vi s-a decernat Premiul pentru întreaga activitate – practic, o recunoaştere a tuturor meritelor din scena pe care, cu talent şi devotament, o slujiţi de 60 de ani? Întreb gândindu-mă, aşadar, că ştiaţi deja că vă situaţi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului artei teatrale româneşti…

–       Da şi nu. În teatru, ca de altfel în Artă, în plinul ei, podiumul este mişcător ca valurile mării, ca undele lacului în care doar vremelnic te oglindeşti în clar. Cât despre podiumul propus de domnia voastră, vă precizez că, fiind generos prin subiectivitatea lui, e înghesuială mare pe el. Dacă nu te ţii bine, rişti să cazi şi să nu te mai poţi ridica toată viaţa. Şi asta în condiţiile în care au mai căzut alţii înaintea ta, contactul cu solul nefiind, astfel, atât de dur.

–       Întâmplător sau nu, la scurt timp după festivitatea de la Tg. Mureş urmează un laudatio la Craiova. Căci nu mai sunt decât câteva zile până la spectacolul omagial „Dellakeza de la teatru. 60 de ani pe scenă”. Şi să subliniem: 60 de ani în care aţi avut sub picioare aceeaşi scândură, cea a scenei Naţionalului craiovean! Cum a apărut ideea lui, care sunt… scenariul şi regia după care se va desfăşura? Şi care va fi… rolul dvs.?

–       Dacă-mi permiteţi, aş vrea să încerc să vă conving că e vorba de un spectacol aniversar mai degrabă decât de unul omagial, de un remember, pe care direcţiunea teatrului, cu efect de surpriză, mi-l oferă. Scenariul are în intenţie să păstreze un ton rezonabil prin adevărul celor relatate, fără ditirambi. Teatrul nu a început cu mine şi nici nu se va termina cu mine. Colegii mei mai tineri se impun uşor şi sigur prin seriozitate şi talent. Sunt, ca şi dumneavoastră, spectator la ceea ce s-a întâmplat cu mine vreme de 60 de stagiuni. Ideea acestui spectacol a apărut atunci când au descoperit că 60 este un număr impresionant de mare şi poate unic prin caracterul lui statornic. Mi-a fost frică să plec în altă parte, să caut alţi colegi. Cei de aici mi-au dat siguranţă şi linişte. I-am simţit lângă mine.

–       Îmi mărturiseaţi, într-un interviu pe care aţi avut amabilitatea şi sper că şi plăcerea să mi-l acordaţi în urmă cu un an: „Am intrat în teatru în pantaloni scurţi şi am ieşit în baston, la pensie!”. De altfel, pe această idee este realizat – pe cât de poznaş, pe atât de emoţionant – şi afişul  spectacolului aniversar… Vă aflaţi acum într-un moment al nostalgiilor, întorcând privirea către anii din urmă, într-un timp al decantărilor sau…?

–       Nostalgia, ca stare sufletească, m-a urmărit toată cariera. Am suferit după fiecare spectacol scos din repertoriu din cauza bătrâneţii lui, după fiecare rol pe care nu-l mai puteam juca, după fiecare regizor pe care, cu disperare, simţeam că n-am să-l mai reîntâlnesc. Există o chimie între toţi factorii care concură la realizarea unui spectacol, chimie numai de noi simţită, care, de cele mai multe ori, te regenerează, te pregăteşte pentru viitoarea producţie. Sigur că, tot datorită acestei chimii, sunt şi oameni cu care n-ai mai vrea să lucrezi, dar asta e altă poveste. Şi cum marea calitate a creierului e să uite, nu să ţină minte, noi trebuie să uităm, să ne pregătim pentru ziua de mâine ca şi cum totul ar începe acum. Meseria asta se alimentează, atunci, în focul unei noi creaţii, şi din uitare: să uiţi ce ai rupt din tine când ai dat viaţă  personajului pe care l-ai jucat cu o seară înainte, să uiţi privirile colegului-partener care te fac să trăieşti momentul dat, să uiţi coloana sonoră ce te ridică în suferinţă sau te pierde în bucurie. Creăm o altă lume, o altă identitate. Cu alte cuvinte, suferim! Teatrul, prin creaţie, se naşte din suferinţă.

–       Sunt convinsă că dacă aţi avea nouă vieţi, pe toate le-aţi trăi în şi prin teatru! Sau mă înşel… un strop?! Aţi obosit vreodată, domnule Dellakeza, să tot trăiţi pentru alt şi alt personaj? V-aţi spus vreodată ferm: „Gata, de mâine schimb scena şi îmi joc doar rolul propriei vieţi! Eu, Valer!”?

–       În meseria asta, foarte puţin îţi aparţii. Vieţile actorilor, ale actorilor adevăraţi, sunt măsurate în vieţile personajelor jucate. Nimic nu este mai fals ca atunci când crezi că ai descoperit tot la un personaj, că eşti stăpân pe viaţa lui. Cele „nouă vieţi”, dacă le-aş fi avut, le-aş fi strâns mănunchi să-mi dea forţă, să mă regenereze, să mă ducă spre catharsis. Dar nu le-am avut, m-am chinuit normal, cum am putut, fără să fiu sigur de rezultat. Am avut, în schimb, peste o sută de altfel de vieţi în care am murit frumos, puţin câte puţin. Sigur, nu toate au fost aşa cum aş fi dorit. Tot timpul am fost atent la ce se petrece cu mine şi cu cei din în jurul meu. Succesele mele sunt şi ale colegilor mei. Nu puteam să fiu bun într-un spectacol prost. Am avut parte, în marea majoritate a distribuţiilor, să evoluez lângă actori străluciţi.

După atâţia ani, nu cred că mai sunt în stare să mă întorc la mine. Nici nu mai ştiu care sunt eu dintre atâtea alte „euri”. Noi, actorii, suntem ca bătrânul Danubiu care îşi pierde, cum zicea Jean Bart, în „Europolis”, şi identitatea şi apa atunci când se uneşte cu marea.

–       Apropo de… mâine: ce veţi face „mâine”, domnule Valer Dellakeza? Ne veţi da întâlnire cu Tot cel premiat, cu Senectus sau poate cu Agamiţă Dandanache? Cu Dudard din „Rinocerii” lui Eugen Ionescu şi Robert Wilson, cu…

–       Veniţi la teatru! Suntem capabili de noi surprize.