Alteţa Sa, Principele Radu al României: “Încă mai avem nevoie să fim umiliţi”

Alteţa Sa, Principele Radu al României, crede că ţara noastră, ca şi multe state din estul Europei, a traversat în comunism un “cataclism identitar” care i-a fost fatidic. Cu atât mai mult românilor care veneau deja cu reminiscenţele a 400 de ani de istorie “care ne-a obligat la disimulare, la trădare, la uitare, la plecarea capului, la crearea şi punerea în practică a mitului Meşterului Manole pe care-l acceptăm cu seninătate”. Invitat, ieri, la „Întâlnirile SpectActor”, organizate de Teatrul Naţional din Craiova şi moderate de Nicolae Conade, Principele Radu a pus un diagnostic şi mai sumbru, accentuând faptul că societatea românească, îndeosebi elita ei, s-a contaminat cu un “complex al preşedintelui”, care îi face pe locuitorii acestei ţări să fie dependenţi de conducătorii lor, iar pe aceştia din urmă imposibil de îndepărtat de la putere.

Alteţa Sa, Principele Radu al României, este de părere că “ceauşismul” nu a fost doar o variantă locală a comunismului, o simplă formă de dictatură, ci rămâne, înainte de toate, un complex de inferioritate prezidenţial care, din păcate, a devenit “un model de cârmuire de care nu ne putem dezbăra”. “Oricât de mult şi-ar dori, democraţii de astăzi nu reuşesc să se lepede nici de admiraţia faţă de model, nici de complex. Unul dintre motivele pentru care preşedinţia anilor 1989-1996 şi 2000-2004 a avut atâta succes a fost inedita exercitare a unui ceauşism în variantă discretă. Unul dintre motivele pentru care preşedinţia de azi, începută în 2005, are atâta succes este inedita exercitare a unui ceauşism în variantă exotică”.

Principele Radu şi-a explicat tentativa eşuată din 2009, când a candidat la preşedinţia ţării, tocmai prin imposibilitatea clasei conducătoare – politicieni, oameni de afaceri şi oameni de televiziune – de a se elibera de acest complex afectiv şi psihologic al preşedintelui. “Acest complex depăşeşte sfera politică propriu-zisă, având rădăcini în mentalul, afectul şi psihologia noastră. Preşedintele este încă supremul obiect de admiraţie şi de contestare. El estre sursa fricii voluptoase, cea care ne face să ne simţim băgaţi în seamă, cea care ne dă un rost pe lume, e un viciu, o meteahnă de care avem nevoie. Avem nevoie să fim umiliţi, speriaţi şi să tresăltăm de plăcere atunci când el, succesorul ceauşist, ne bagă în seamă. Timp de cinci ani, trăim prin el. Ziua se scrie în funcţie de cum a zâmbit, ce a spus, cum s-a mişcat. Fie că îl urăm, fie că îl iubim, îi consacrăm timpul nostru, orizontul nostru, speranţa noastră. Şi când tăcem o facem cu gândul la el”.

“Toate sunt apă de ploaie în faţa complexului prezidenţial”

Conform teoriei acestuia, există două tipuri de “complexe prezidenţiale”, ambele la fel de păguboase. “Cei care au complexul prezidenţial de inferioritate, mulţi la număr, nici nu aşteaptă să se încheie numărătoarea voturilor. Îl numesc pe succesor domnul preşedinte X înainte ca el să se dezmeticească sau să-şi succeadă sieşi. Cei care au complexul prezidenţial de superioritate, mai puţini la număr, dar plini de râvnă, încep încă din orele exit-poll-urilor să se exprime critic, analizând harnic şi încruntat, fie cu un zâmbet superior pe buze, personajul prezidenţial cel nou. Dar, deşi îl critică, ei îl învestesc în mod iraţional cu aceleaşi puteri asupra noastră, a tuturor, adâncindu-şi complexul, ipotecând încă puţin viitorul. De regulă, aceştia sunt şi cei care comentează critic plecarea tinerilor din România pe care nu o asociază niciodată cu comportamentul lor”, a arătat Principele Radu al României.

Un lucru şi mai grav, în opinia Alteţei Sale, este că românii – îndeosebi elita societăţii – nu concep să trăiască într-un mediu cu reguli schimbate în care lucrul esenţial ar fi să nu mai fie conduşi. “Ce importanţă are că legea fundamentală din 1991 nu îi dă preşedintelui un rol administrativ, că legislativul e cel prevăzut să hotărască majoritatea parlamentară şi să creeze, pe baza ei, noul guvern, că preşedintele nu are dreptul să mai facă politică de partid după ce este ales. Toate acestea sunt apă de ploaie în faţa complexului prezidenţial, în faţa modelului ceauşist de lider, posesor al minţilor şi sufletelor noastre. Modelul ceauşist, satrap sau luminat, nu ne iese din cap, nici celor de stânga sau dreapta, nici celor necoloraţi politic. Cum am mai începe noi o nouă zi dacă regulile s-ar schimba? Nu putem concepe că statul ar putea fi reprezentat, şi nu condus. Nu vrem în ruptul capului să ne schimbăm: ne este frică de normal”.

“Ne e frică să acceptăm că putem să mergem şi pe picioarele noastre”

Complexul prezindenţial reuşeşte să-i ţină pe români într-un provizorat istoric de 21 de ani şi pentru că societatea votează în continuare pe cel mai puternic om politic al momentului, deşi, prin Constituţie, el este pregătit “pentru un rol de reprezentare, nu de conducere”. “E ca şi cum ai putea să crezi că el, odată ales, ar putea să renunţe la toate năravurile politice, la toate miile de fire care îl leagă şi de societatea care l-a propulsat, de obligaţiile economice pe care le are faţă de oamenii care au investit în el şi să devină aşa regal, un fel de părinte protector al naţiunii”, spune Alteţa Sa, Principele Radu.

Şi cercul se închide tot cu acest om, pentru că frâna care ar dizolva acest provizorat nu este în “societatea românească profundă”, adică în forţa maselor, ci în mâna elitei, “la cele câteva zeci sau sute de oameni de care depinde totul şi care nu pot să imagineze o Românie care să zburde liberă”. “Unii nu o fac din răutate, o fac pur şi simplu în mintea lor, în sufletul lor nu încape faptul că noi am putea să fim şi pe picioarele noastre. Mi-au spus în multe feluri, chiar şi persoane străine, cum o să daţi pe mâna premierului puterea politică? Şi noi ce mai facem atunci? Păi dacă depinde de mai multă lume înseamnă că nu se va mai face niciodată. Ne e frică să acceptăm că putem să mergem şi pe picioarele noastre. Ne înspăimântă ideea că ar putea România cu adevărat să fie cu fruntea sus în rând cu oamenii. Dar nu ne sperie pe noi, cei din România profundă, ci pe ei, cei care mai au un cuvânt de spus într-o Românie strâmbă. Nu sunt mulţi, sunt puţini, dar greu de convins. Nu e nevoie nici să-i dai la o parte, nici să-i pedepseşti, ei au dreptul să trăiască în continuare liber, să se convingă de faptul că nici copiii lor nu vor România lor. Pentru moment ei nu pot fi clintiţi din loc”.