La doar 34 de ani, cât împlineşte peste câteva luni, italianul Diego Fusaro îmi aminteşte de cazurile, rare în istoria culturală occidentală, ale unor personalităţi de o precocitate febrilă şi nelipsite de un grăunte de genialitate. Însuşi parcursul său biografic şi intelectual e, într-un fel, descumpănitor, chiar şi la nivelul unei minime luare în act. Născut la Torino, unde îşi desăvârşeşte studiile, în Filosofia istoriei, apoi în Filosofia ideilor, cu o teză consacrată lui Karl Marx, apoi un doctorat la Universitatea milaneză „Vita-Salute San Raffaele”, devine imediat cercetător la Universitatea torineză, unde predă în prezent, ce altceva, decât un curs de istoria ideilor.
A debutat, la doar 22 de ani, cu o carte intitulată „Filosofie şi speranţă”, în 2005, urmate de alte 13 lucrări editoriale, aşadar câte una anual, dintre care aş aminti „La frarmacia di Epicuro” („Farmacia lui Epicur” 2006), „Essere senza tempo” („Fiinţă fără timp”. 2010, „Minima mercantilia” (într-o traducere aproximativă „Minim mercantilism”, 2012), „L’orizzonte in movimento” („Orizont în mişcare”, 2012), „Coraggio” (în acelaşi an, aşadar nu mai puţin de trei cărţi apărute în acelaşi an, la vârsta de 29 ani), ca şi, printre ultimele, „Fichte e l’anarchia del commercio” („Fichte şi anarhia comerţului”, 2014), „Antonio Gramsci” (2015) şi, de curând, „Pensare altrimenti” („A gândi altfel”, 2017).
Am lăsat deoparte intenţionat trei dintre lucrările sale editoriale consacrate exclusiv gândirii marxiste, în linia căreia s-a înscris de la început şi pe care nu intenţionează s-o abandoneze: „Marx e l’atomismo greco”, 2007, „Karl Marx e la schiavitù salariata”(„Karl Marx şi servitutea salariată”, din acelaşi an) şi, doi ani mai târziu, „Bentornato Marx!” (Bine-ai revenit Marx!”).
Este, printre altele, îngrijitorul unui site pe internet, gratuit şi incitant pentru cine doreşte să se familiarizeze cu cei mai importanţi gânditori din istoria civilizaţiei universale, de la antici la contemporani, intitulat „Filosofico”.
Carismatic, ţine conferinţe în locuri publice (săli de teatru ori de sport, urmărit de un public imens şi participativ, având vocaţia unui discurs pe cât de pertinent pe atât de disociativ şi, fireşte, captivant şi persuasiv. I-am urmărit, în video, unele dintre ele şi nu mi-am putut disimula admiraţia şi plăcerea. Are mereu argumente greu de combătut, beneficiind nu doar de o deschidere interpretativă pe cât de liberă pe atât de argumentativă, dar şi o disponibilitate la dialog tot mai rară printre unii dintre confraţii săi, fie preferând amvonul imperturbabil, fie pedagogia monologală, de regulă infertilă.
Întâia şi cea mai insinuantă întrebare pe care o iscă opţiunea sa de extracţie marxistă e cât se poate de plauzibilă în spaţiul gândirii actuale, ca să nu spun că la noi e catalogată drept blasfemie. Faptul că nu e şi nici nu poate fi vorba, în acest caz, de acel Marx confiscat de „socialismul real” ori cum mai e catalogat, pentru cei mai mulţi dintre masa amorfă de anti-marxişti nu mai prezintă vreun impediment. Drept e că tânărul gânditor italian nu doar că l-a citit şi recitit din scoarţă în scoarţă, cum se zice, însă i-a confruntat ideile şi poziţiile cu cele ale celorlalţi importanţi filosofi de dinainte şi de după, mai ales cu cele ale lui Fichte şi Hegel, spre a ajunge la cei care, în Franţa, în Anglia, ca şi în tot Occidentul, şi-au conturat poziţii ferme în spiritul şi litera autorului „Capitalului”.
Mai clar decât par astfel de aspecte disociative, iată una dintre susţinerile cele mai tonice, nelipsite de un simţ al arţagului, ale lui Diego Fusaro:
„Marx a murit. Aceasta e obsesiva litanie pe care de-acum ne-am obişnuit s-o auzim. În spatele acestui cânt funebru se ascunde totuşi, poate, prevestirea dacă o atare tranziţie ar avea loc cu adevărat, fiindcă „mortul” în chestiune e încă în putere şi nu încetează să semene panică printre cei vii. Cine se încăpăţânează să repete, în numele lui Dumnezeu ori al Pieţei, că „Marx a murit” o face, deci, fiindcă e bântuit de spectrul său – el continuă de fapt să denunţe contradicţiile unei lumi pe dos. Chiar şi azi când „socialismul real” e naufragiat şi când istoria a făcut fărâme din visul lui Marx, falimentul profeţiilor sale nu corodează exactitatea denunţurilor formulate de el şi critica sa radicală a capitalismului reprezintă încă instrumentarul conceptual cel mai „puternic” spre a critica societatea existentă şi contradicţiile ce o străbat. Proiectul marxist continuă să fie cea mai seducătoare promisiune de fericire de care filosofia modernă a fost capabilă” (din cartea Bentornato Marx,. ediţia a doua, 2009).
Despre o altă incitantă şi comentată carte a sa („Minima mercantilia”), iată ce scria, într-un studiu introductiv un mai vârstnic confrate al său, Andrea Tagliapietra, în mod paradoxal mai înclinat către izvoarele gândirii de tip religios:
„Pe urmele lui Hegel şi Marx, cartea delinează o fenomenologie a spiritului capitalismului condusă pe două planuri ale istoriei modernităţii şi ale principalelor figuri ale gândirii care au animat-o. Maximă alienare a omului faţă de propriile potenţialităţi ontologice, monoteismul actual al pieţei e prima societate în care domneşte suveran principiul metafizic al nelimitării, „răul infinit” al normei acumulării nemăsurate a profitului pe seama vieţii umane şi a planetei. În acest scenariu, filosofia rămâne locul riscului absolut: de fapt, ea e locul posibilei rezistenţe la nihilismul formei marfă şi, deopotrivă, al eventualei sale legitimări în stil postmodern”.
Pe de altă parte, dincolo de adversităţi, nu puţine nici şi printre conaţionali săi, ceea ce publicul reţine şi admiră la Diego Fusaro, chiar şi când e vorba de Marx şi de gândirea sa, este claritatea cu care interpretul restituie ideile şi conceptele marxiste, de o manieră care lasă deschis accesul, în deplină judecată personală, cititorului său. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru în gândirea actuală.
