Chiar dacă cei doi miniştri de Externe, francez şi german, Laurent Fabius şi Guido Westerwelle, semnează împreună în „Le Monde” un articol intitulat „Germania şi Franţa în serviciul Europei, astăzi mai mult ca niciodată”, în care aduc în discuţie dimensiunea istorică a curajului şi a îndrăznelii demonstrate de Konrad Adenauer şi Charles de Gaulle când semnau, la 22 ianuarie 1963, Tratatul de la Elysee, şi chiar dacă îşi încheie articolul cu formulele consacrate „Es lebe die deutsch-franzosische Freundschaft! Vive l’amitie franco-allemande!”, disensiunile nu pot fi ocolite. Celebrarea celei de a 50-a aniversări a tratatului de prietenie franco-german, de la Elysee, n-a adus şi clarificări în privinţa punctului de vedere al cancelarului Angela Merkel cu privire la intervenţia militară din Mali. Sprijinul Germaniei este limitat la unul logistic, cu trimiterea a două avioane de transport Transall şi a unui ajutor umanitar de un milion de euro, destinat refugiaţilor în ţările vecine. „Unde este Germania?”, a întrebat vineri fostul secretar de stat al Afacerilor Europene, Pierre Lellouche (UMP), pe i-Tele. Dezacordurile pe această chestiune s-au multiplicat. De la poziţiile comune în Afganistan şi Irak la divergenţele asupra Libiei şi Mali, relaţiile Parisului cu Berlinul, în materie de politică externă, au avut fluctuaţii. La începutul anilor 2000, Parisul şi Berlinul şi-au afişat coeziunea privind intervenţiile militare în lume. Îndeosebi după şocul atacurilor de la 11 septembrie 2001, când cancelarul german Gerhard Schroeder a afirmat că „solidaritatea nu se limitează la câteva cuvinte bune”. Germania a avut 4.900 de militari în cadrul Forţei internaţionale de asistenţă a securităţii (FIAS) în Afganistan, fiind al treilea contributor al coaliţiei, înaintea Franţei, care avea 4.000 de soldaţi în 2010, înainte de a decide retragerea progresivă. Jacques Chirac şi Gerhard Schroeder au fost pe aceeaşi lungime de undă, la începutul lui 2003, la celebrarea a 40 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysee, refuzând ca ţările lor să participe la coaliţia condusă de SUA contra Irakului lui Saddam Hussein. La 17 martie 2011, la iniţiativa Franţei, Regatului Unit şi Libanului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie pentru crearea unei zone exclusiv aeriene deasupra Libiei, autorizând „toate” măsurile necesare protecţiei civile. Decizia a fost luată fără Germania Angelei Merkel, care s-a abţinut. Refuzând să-l urmeze pe Nicolas Sarkozy în Libia. Decizia a divizat responsabilii politici germani. Pentru social-democratul Frank Walter-Steinmeier, şef al diplomaţiei până în 2009, „Franţa a menţinut relaţii strânse cu Libia şi Gaddafi, până a simţit nevoia de a acoperi acţiunile sale prin intervenţia militară”. Refuzul Germaniei de a participa la coaliţie a antrenat o răcire a relaţiilor franco-germane. La fel ca şi intervenţia în Libia, Merkel a refuzat din nou să urmeze Franţa într-un angajament pe care îl consideră precipitat în Mali. Argumentul este acelaşi ca şi cel din 2011: Germania nu-şi poate permite un nou angajament militar. „Fiecare trebuie să acţioneze în conformitate cu mijloacele sale. În Afganistan sau Kosovo, noi am furnizat grosul contingentului”, a menţionat cancelarul la 15 decembrie 2012, la postul de radio NDR Info. Angajamentul sau neangajamentul în cadrul operaţiunii „Serval”, din Mali, a divizat Germania. Actualul ministru german de Finanţe, Wolfgang Schauble, a explicat luni, în cotidianul german „Handelsblatt”, de ce „Germania nu poate să fie o mare putere în politica externă”. „Cum am putea noi, după Hitler şi Auschwitz? Istoria a lăsat urme. Noi nu suntem nici geloşi pe Franţa şi Marea Britanie, care sunt puteri în politica externă. Eu vreau să le văd singure în Mali, după ce le-am văzut în Libia şi, un pic, în Siria. Noi nu refuzăm să ne asumăm responsabilitatea, dar avem un alt raport cu puterea militară”, a mai spus el.
