Să revenim, din respect, la ziua de 22 Decembrie 1989, una cu relevanţă de netăgăduit, în istoria locului, dar şi a ţării: în jurul orei 14.00 la Craiova, sediul Comitetului judeţean de partid comunist (pe atunci) era deja al revoluţionarilor ad-hoc, care îl ocupaseră. Mulţi dacă nu majoritatea purtau brasarde cu însemnele tricolorului. Cei care îl populaseră, până în acel moment, în frunte cu primul secretar, un profesor universitar autentic, de la Facultatea de Drept, din Bucureşti, lucru rar în nomenclatura vremii, părăsiseră birourile, în tăcere, fără împotrivire şi vociferări inutile, după o repriză scurtă de negocieri inoperante. Poliţia judeţeană, securitatea de la Dolj, îşi retrăseseră efectivele din posturile de lucru şi o atmosferă generală de euforie, bucurie sinceră, se făcea resimţită. Restaurantele craiovene erau luate cu asalt. În Craiova se realizase, într-un timp record, o fraternizare între forţele armate şi cei care, de acum se numeau revoluţionari. Idealul acestora din urmă, care umpluseră Piaţa Prefecturii, fusese atins, cel puţin în aparenţă. Imperativul momentului „jos Ceauşescu” fusese realizat. Noul lider politico-militar era… Ion Iliescu, flancat de un grup de emanaţi, care a propus în cursul zilei constituirea unui comandament unic militar şi civil menit să coordoneze, inclusiv operaţiunile militare pe întreg teritoriul ţării. Căreia i se integra şi structura civilo-militară denumită „gărzi patriotice”, sub comanda col. Corneliu Pârcălăbescu. Foarte important momentul, fiindcă începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie, ora 16.00, s-au atribuit voluntarilor arme, în baza… buletinului de identitate, fără ca noii revoluţionară să fie întrebaţi dacă au stagiul militar satisfăcut. Fireşte, nici o revoluţie nu se construieşte pe rigoare juridică. Ca şi în februarie 1949, manifestanţii intrau, de-a valma, în Palatul Administrativ, unii animaţi de ciordeală, alţii de bună credinţă. Evenimentele de la Timişoara, dar şi cele de la „baricada” Intercontinental din Capitală reverberau. Şi la Dolj, prin intermediul diversiunii a fost creat un inamic al revoluţiei şi revoluţionarilor. De contra-revoluţionari s-a vorbit, dar nu au fost văzuţi. Deşi meritau şi aceştia luaţi în seamă. Ideea de revoluţie trebuia să aibă consistenţă. Şi orice revoluţie, ca să fie autentică, trebuie să aibă… şi victime. Care n-au lipsit. Craiova este declarat oraş martir. Pe 22 decembrie 1989 s-a produs o schimbare radicală la nivelul întregii societăţi. Din primul Consiliu judeţean al Frontului Salvării Naţionale, la Dolj, încropit cu greutate, sub preşedinţia prof. univ. Marin Nisipeanu, care predase prin Algeria, a dăinuit… Radu Berceanu, un profesor de aeronautică, absolvent al facultăţii de profil, care, din primele zile l-a înfruntat pe gen. Dumitru Roşu, comandantul armatei a 3-a cu comenduirea la Craiova, pentru manipulările şi diversiunile acestuia. La Craiova s-a deschis focul cu rachete AA din dotarea trupelor de uscat asupra unor ţinte aeriene, ce apăreau pe sistemul de radiolocaţie. După Revoluţie, în mod constand oficialii MAPN au acreditat ideea că diversiunea radio-electronică din Decembrie 89 putea fi executată doar de superputeri militare, invocate fiind SUA şi URSS. Fiecare staţie de radiolocaţie avea propriul sistem de bruiaj (imitatori de ţinte). Aparatura de bruiaj nu putea fi detaşată fizic de staţia de radiolocaţie. În paralel, la eşalon de armată, existau staţii de bruiaj (companie de bruiaj) care puteau exercita bruiajul pe o rază mare (de ordinul sutelor de km). În afara frecvenţei de pace mai exista frecvenţa de război. Aceasta era frecvenţa de luptă folosită în caz de război şi niciodată la pace. Frecvenţa de război era foarte eficientă, având în vedere că se folosea ca metodă de lucru aşa-zisul salt în frecvenţă. La regimentul KUB de la Craiova, condus de Nica Marin (apud general Cătălin Ranco Piţu „Ruperea blestemului”, ed. Litera, 2024) nu s-a trecut pe frecvenţa de război, dar s-a lansat un număr de 27 de rachete KUB. Totuşi acest lucru nu s-a făcut efectiv, având în vedere că rachetele KUB erau vârful de gamă în domeniu şi nu permiteau lansarea fără ca, în mod real, să existe o ţintă fizică în spaţiu. Această piedică a lansării putea fi înlăturată totuşi printr-o comandă de autodistrugere a rachetei prevăzută pentru situaţia în care potenţialul inamic ocupa dispozitivul subunităţii. Se spune că în cazul regimentului de la Craiova, comandantul Nica ar fi lansat rachete prin metoda „lansare cu prindere în aer”. A făcut acest lucru fără să observe efectul la ţintă. Lansările nu au fost necesare, şi Radu Berceanu având cunoştinţe în materie nu putea fi contrazis. Nu a existat nici un pericol sau intervenţie străină asupra României. În perioada 21 decembrie – 4 ianuarie 1990, în spaţiul aerian al ţării, nu a zburat nici un avion, elicopter, în sprijinul sau aparţinând elementelor teroriste. Lucruri vechi. Care nu mai interesează pe nimeni, poate cel mult pe istorici. Revin: Radu Berceanu, fie că ne place sau nu, şi nu m-am numărat printre fanii lui, a fost unul dintre revoluţionarii, în măsura în care aceştia pot fi recunoscuţi, autentici, la Craiova. Şi-a asumat responsabilităţi imense în coordonarea treburilor economice şi sociale. După câteva zile de euforie, s-a încercat să se reintre… în normalitate, dar nimic nu mai era „ca înainte” şi începea o nouă eră.
