De 26 de ani, în imediata vecinătate a sărbătorii Crăciunului, ne întoarcem, la fel de aliniaţi între patetism şi buimăceală, între speranţă şi dezamăgire, la evenimentele din acel sfârşit de decembrie din 1989: de o parte, adepţii necenzuraţi ai unei Revoluţii istorice, de cealaltă, partizanii nemântuiţi ai unei lovituri de palat. O dilemă, ca atâtea altele ale istoriei noastre milenare, din care nu putem – ori nu dorim – să ieşim.
Cum adevărul, cu capul spart, cum ne învaţă o înţeleaptă zisă populară, nu se prezintă, hegeliamente vorbind, în… stare pură, este mai mult decât o evidenţă că ambele tabere îşi au îndreptăţirea lor. O ieşire din această stare dilematică în care pescuitul în ape tulburi e deja un alt „sport naţional” nu se prea arată la un orizont, iar delimitarea aceasta s-a instituţionalizat la nivelul unei veritabile embleme a societăţii în integralitatea ei nu mai puţin pernicioasă. Poziţionarea de o parte ori de cealaltă e un risc sigur de atacuri şi de suspectări reciproce, înscrise cu egală obstinaţie într-un discurs acuzator nu o dată cu iz penal.
M-am întrebat, de-a lungul acestor ultimi ani, cu nu puţine ezitări, dacă nu cumva motivul acestei disparităţi, care atinge deseori chiar nivelul unei dramatice dispute naţionale, nu şi-ar găsi rezolvarea în perspectiva unei evaluări mai lucide a conceptului însuşi de revoluţie. Fiindcă, istoric vorbind, dincolo de adevărul că toate revoluţiile sfârşesc prin „a-şi ucide proprii fii”, potrivit unei aserţiuni nu mai puţin „populare”, ele se înscriu într-un raport, prin natura sa contradictoriu, anume cel dintre utopie şi distopie.
Şi cum ambele sunt intim structurate în natura umană – în aceeaşi proastă dialectică dintre bine şi rău – , soluţia unei susceptibilităţi mai pronunţate, dacă nu cumva obligatorii, s-ar dovedi infinit mai eficientă.
Nutrită de speranţa unei schimbări radicale, o revoluţie e prin natura ei utopică, iar utopiile, toate şi prin definiţie, includ în substanţa lor o mare doză din structura unui vis. Însă cum orice revoluţie ţinteşte o răsturnare, una programatic radicală, e nu poate evita, în limitele aceleiaşi dialectici a istoriei, altceva decât spectrul unei distopii. Iar distopia, prin definiţie şi statut, scoasă din matca medicinii unde s-a şi ivit conceptual, e mai degrabă o anormalitate, prin disfuncţionarea unui organ ori, în speţa noastră, a întregului organism, de data asta, social.
De aici, nevoia unor reflecţii sustrase unor confruntări şi dispute a căror înverşunare, în tonul unor patetice puncte de vedere cu pretenţii axiomatice, nu doar că nu e fructuoasă, dar alimentează din plin şi gratuit o stare de bulversare anihilantă a unui curs firesc al societăţii până la riscul radicalizărilor ce deschid, ciclic, prin reaprinderea spectrului utopic, urgenţa unei noi revoluţii. Ce altceva sunt ciclicele populări ale Străzii, cărora câte un incident, străin cauzalităţilor structurale, dar bune pretexte de manipulări, precum tragedia de la Colectiv, dacă nu nişte eşantioane ale nevoii de schimbare ca repetiţii, ingenue ori nu, ale unui act cu impact voit revoluţionar?
La 26 de ani de la evenimentele din acel decembrie alintat de o vreme solar îmbietoare precum cea de acum, departe de a fi depăşit antagonismele ce au alimentat fenomenul catalogat, egal, ca revoluţie şi lovitură de palat, n-am depăşit determinismul schismatic. Dimpotrivă, am rămas parcă anesteziaţi de acelaşi chin al confruntării în malaxorul, profund distopic, în care ne afişăm zgomotos poziţiile antagonice şi în a cărei magmă vulcanică speranţele de atunci se sting mai repejor decât visele copiilor în aşteptarea Moşului din tradiţia creştină.
