Aşa sună epitaful pe care şi-l alesese în cursul vieţii fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, înalt demnitar comunist, referindu-se la deznodământul sistemului politic din care a făcut parte. Un Waterloo veritabil, şi se ştie că după acest moment nu mai urmează nimic. După 25 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, nu există încă o imagine coerentă şi convingătoare cu privire la declanşarea şi derularea acesteia ci, dimpotrivă, continuă să planeze multe enigme. Clarificările aşteptate întârzie şi vor mai întârzia, şi datorită faptului că actorii interni şi externi implicaţi în pregătirea, declanşarea şi derularea evenimentelor respective ezită să-şi asume contribuţia avută, şi pentru motivul că cei peste o mie de morţi, înregistraţi după răsturnarea regimului Ceauşescu, continuă să obsedeze. Schimbările paşnice din estul Europei n-au avut un corespondent similar şi în România, şi chiar devorarea Ceauşeştilor – act justiţiar de tip iacobin – rămâne descumpănitoare. De la an la an, apar noi mărturii relevante, menite să confere un contur cât mai verosimil evenimentelor derulate în decembrie 1989 şi în plan publicistic plusul de informaţie credibilă a venit prin volumul 
„Adevăruri incomode” (Ed. Semne, 2013), sub egida Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii. Seniorii din structurile informative ale României (până în decembrie 1989) aduc propriile mărturii asupra evenimentelor în discuţie. Dacă un vechi dicton latin afirmă „audiatur et altera pars”, asta ar trebui făcut. Dar cine mai are chef şi de aşa ceva? Contestatarii folosesc afirmaţii generale, martorii şi memorialiştii uneori nu mai sunt menţionaţi, măcar în evaluarea atentă a fiecărui moment în parte, pentru a se ajunge la concluzii pertinente. Completări sunt aşteptate în continuare. „Raportul Comisiei senatoriale privind acţiunile desfăşurate în revoluţia din decembrie 1989” (vol I şi II), dosarele de audieri, Raportul preliminar al SRI privitor la evenimentele din decembrie 1989, notele Securităţii către comandantul suprem (arhivele MApN), Ordinul şefului DSS către comandanţii din teritoriu (arhivele fostei Securităţi), Caietele-jurnal ale comandanţilor de armate şi mari unităţi şi, desigur, dosarele revoluţiei, instrumentate de echipa de lucru a procurorului Dan Voinea, general în rezervă, fost procuror militar şef al Parchetelor Militare, constituie „materia primă” la îndemâna celor preocupaţi să decortifice adevărul. Aflăm exact ceea ce mărturisea viceamiralul Ştefan Dinu, fost şef al Direcţiei de Informaţii Militare: „Am fost avertizaţi din afară ce urmează”. Oricum, scenariul fusese scris cu mult timp înainte. Nu s-a mai respectat. Elementul neprevăzut în înlănţuirea evenimentelor a fost vizita în Iran a lui Nicolae Ceauşescu – eroare fatală – şi apoi organizarea marii manifestaţii de la Bucureşti, prin care spera în recâştigarea încrederii poporului, după cele petrecute la Timişoara. Media occidentală trebuia să prezinte, cât mai distorsionat, starea de fapt din ţară.
Graniţele erau închise. Sursele de informaţii rămâneau televiziunea şi agenţiile de presă din ţările vecine – Ungaria şi Iugoslavia – retransmise de Vocea Americii şi Radio Europa Liberă. Manipularea mediatică s-a dovedit incredibilă. La mitingul din 21 decembrie, din Capitală, iniţial manifestanţii nu s-au arătat ostili, dar când în difuzoare s-au auzit strigăte şi focuri de armă, cuprinşi de teamă, sub impresia că se trage asupra lor, ca la Timişoara, lucrurile au scăpat de sub control. În zadar se mai promiteau creşteri salariale irelevante, mulţimea deja huiduia. Spectacolul devenise incredibil pentru România. Se întâmpla ceva, pentru prima oară: Nicolae Ceauşescu era părăsit de propria Securitate sau o parte a acesteia. Era începutul sfârşitului. Însoţiţi de gărzile de corp, Nicolae şi Elena Ceauşescu fug de pe sediul CC al PCR la bordul unui elicopter, dar se aterizează în câmp. În apropiere de Târgovişte. Recunoscuţi, după ce făcuseră autostopul, sunt arestaţi precum Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta la Varennes.
Securitatea este atrasă într-un război fratricid, pe care îl refuză cu fermitate. Nu va fi suficient. Toţi capii ei vor fi arestaţi. Simulatoare de tragere cu gloanţe oarbe din dotarea Armatei Române vor întreţine pericolul că revoluţia trebuie apărată. Şi asta revine mulţimii din stradă. Ofiţerilor de informaţii le venea greu să creadă sau să-şi explice de ce puterile occidentale, îndeosebi Franţa şi SUA, îşi luaseră partener împotriva regimului tocmai Ungaria, a cărei prezenţă în această ecuaţie inducea temeri pentru toţi românii. În acest joc al influenţei psihologice s-au angrenat, şi încă cu destulă râvnă, postul naţional de televiziune şi presa scrisă, care au difuzat informaţii alarmante şi neverificate, primite în marea lor majoritate pe căi oculte. Trucajele revoluţiei române au funcţionat bine.
Autorii volumului „Spionii ruşi, de la Stalin la Putin” (Ed. Litera, 2008), conchid astfel: „Revoluţia română se desfăşoară în direct la televizor, sub ochii lumii întregi. România devine ţinta unor formidabile operaţiuni de dezinformare. Iată de ce azi ar trebui să ne întrebăm în chip legitim dacă revoluţia română a fost într-adevăr revoluţie sau, dimpotrivă, un imens trucaj, care n-a avut alt scop decât să lichideze dictatura apăsătoare a lui Ceauşescu, fără să aducă totuşi atingere fundamentelor regimului comunist”. Articolul este citat şi în volumul „Adevăriri incomode”, de Paul Carpen. Oricum am întoarce lucrurile, fără aportul maselor ieşite în stradă, întreaga desfăşurare a „evenimentelor” din decembrie 1989 ar fi fost alta. Planurile s-au interferat, fără a se calchia deplin şi, finalmente, avantajos n-a ieşit nici Armata, nici Securitatea, dorindu-se aservirea politico-informativă a ţării. Dar una s-a dorit iniţial şi alta a ieşit. „Turiştii” sovietici brăzdau ţara şi o „coloană” de autoturisme Lada şi Moskvici, refuzând oprirea între Filiaşi şi Craiova, la Brădeşti, a intrat sub focul militarilor dintr-o subunitate a UM 2540 Craiova. Scenariul unei confruntări armate între efectivele Securităţii (în afara oricărei simpatii pro-sovietice) şi cele ale MapN, care ar fi motivat o intervenţie din afară, a fost evitat în cele din urmă, şi asta este o certitudine.
