Pentru cine mai avea îndoieli cu privire la opţiunea lui Traian Băsescu pentru prezidenţiabilii risipiţi pe eşichierul unei drepte disipate pe ringul de dans convertit într-o reprezentaţie „originală” a celebrei „Scrisori pierdute” a lui Caragiale, a primit, miercuri seara, un răspuns clar şi neechivoc: Coana Joiţica, damă bună, cu vorbele lui Pristanda şi el acreditat de nişte „endependenţi” şefi ai săi de pe la servicii şi instituţii… dis-abilitate, este aleasa. Sau, parafrazând o altă mucalită replică dintr-un alt registru al lui Nenea Iancu, „alesul”: Nutzi, fii bărbată!.
Şi spre a rămâne în perimetrul unui „joc” promis, legitimat şi susţinut cu un sârg zăbăuc de-a lungul unui deceniu de băsescianism, ringul acesta de dans deşertat de reguli ca şi de orice graţie s-a transformat într-o mlaştină a… trădării. O afirmă, zgomotos şi cu acuze ce nu ocolesc licenţiosul, chiar unii dintre cei mai volubili, foşti, „ideologi”, sloboziţi, acum, de pe piedestalul unui elitism cam edulcorat. Un cerc, aşadar, al unei promiscuităţi afişate, ba chiar etalate cu aceeaşi ipocrizie cu care, cu doi ani în urmă, toată această armată de trepăduşi înregimentaţi în spatele Băsescului alerta Europa şi Lumea întreagă despre lovituri de stat, despre întoarcere la comunism, despre un pericol „totalitarist”, toate elucubraţii ce-au proiectat, în afară, o imagine dezastruoasă şi nemeritată a Ţării.
Pentru cine se mai îndoia de cameleonismul unui preşedinte ce n-a reuşit, fiindcă nici nu şi-a propus vreodată, să reprezinte şi să susţină instituţia pe care şi-a anexat-o ca pe o sinecură în contul său, compromiţându-i temeliile constituţionale, are acum ocazia cea mai limpede a unui regim politic şi instituţional încăput pe mâinile unui Păpuşar. Unul cu o neasemuită poftă de a se juca cu… Păpuşile pe care el singur le-a reconstituit şi le-a manevrat cu o poftă a „jocului” niciodată reprimată, mai totdeauna orgolios asumată. Scena e plină de… victime: lipseşte sângele, fiindcă undeva în culise nişte dulapuri, chiar destinate altor scopuri, îşi aşteaptă… scheletele.
Vorbesc, în acest context, de un destin, viitor, al lui Traian Băsescu însuşi: al său care, ameninţând cu deşertarea dulapurilor adversarilor declaraţi, îşi arondează, în precipitarea unui finiş diabolic, el însuşi alte dulapuri cu alte schelete pe lângă cele pe care le deţinea din belşug în biografia sa marinărească şi în cea de corepetitor prin atâtea demnităţi politice şi administrative precotroceniste.
Şi fiindcă resortul – cel proclamat cu o savoare filistină – a fost şi a rămas jocul, Păpuşarul nu avea cum să nu-şi asocieze o… Păpuşică: una care, târşită prin mai multe culise, debarale, reînnoită prin trucaje funcţie şi de evoluţia enteresului de moment – şi de parcurs – s-a dovedit la fel de adaptată cameleonismului celui care o recuperase, în dizgraţiosul 2005, şi-o recondiţionase în perspectiva altor partituri şi a altor reprezentanţii.
Ieri, mulţi actorii politici, dar mai ales analiştii de toate culorile declarau că opţiunea băsesciană nu i-a surprins. Excepţie au făcut, atât cât şi-au mai putut îngădui, foştii simbriaşi ai lui Băsescu şi ai camarilei acestuia treziţi la realitate şi eliminaţi, brusc şi fără explicaţii, din distribuţie.
Cât despre trădare şi trădători, nu-i nimic de adăugat la ceea ce toată lumea ştia. Cu excepţia, iată, a celor ce s-au aliniat şi înregimentat poftei de joc a lui Băsescu, obligaţi să se recunoască, oricât de ruşinos pentru pretenţiile lor elitiste, de dreapta, în lumea lui Trahanache a cărui inocentă replică – Trădare, trădare, dar să ştim şi noi – se văd obligaţi s-o invoce şi, astfel, să fie înscrişi într-o tradiţie pe care cu siguranţă o desfid cu restul de înţelepciune care le-o mai rămas.
