Ne atrage discret atenţia, chiar cu un rafinament inefabil, domnul Andrei Pleşu, undeva în textul lui intitulat „Paris: Luvru”, din cartea sa „Capodopere în dialog” (Humanitas, 2023) asupra unui detaliu, care poate scăpa observaţiei celor care vizitează muzeul Luvru din Paris, seduşi de zâmbetul enigmatic al Giocondei. Devenită anexa propriei sale faime, ne încredinţează domnul Andrei Pleşu, a cărui competenţă în materie este indiscutabilă, Gioconda e un tablou-capodoperă pe care îl auzi înainte de a-l vedea. Giocondei nu îi lipseşte nimic şi îi prisoseşte, mai curând, popularitatea turistică. Nu o mai poţi descoperi: o şti deja! Există la Luvru şi alte miracole decât Gioconda, despre al cărui surâs se vorbeşte până la banalizare. Andrei Pleşu ne conduce însă atenţia, îndemnându-ne la meditaţie, asupra mâinilor ei, ca instrumente ale faptei, ale activităţii orientate în afară. Executări periferice ale unei decizii mentale, mâinile ilustrează nobleţea muncii. Or, mâinile Giocondei par unbre ale repausului şi în odihna lor ele nu sunt mai puţin făptuitoare, exprimând într-un anumit sens surâsul însuşi al Giocondei. Nu întâmplător în spatele ei, ca fundal, e zugrăvit un peisaj cuprinzând cele mai diverse tipuri de relief. Ca o replică macrocosmică a microcosmosului inepuizabil pe care Gioconda îl întruchipează. Mâinile sale par părăsite într-o preţioasă odihnă, dar această odihnă a mâinilor cheamă la faptă privirea şi surâsul.
