Doamna Oana Ţoiu, actuala şefă a diplomaţiei de la Bucureşti, este fără îndoială o femeie curajoasă şi determinată. Calităţi insuficiente însă pentru a justifica demnitatea încredinţată. Şi-a propus sieşi, fiind şi unul dintre liderii USR, la împărţirea portofoliilor, în guvernul premierului Ilie Bolojan, să primească „externele”, adică şefia diplomaţiei româneşti, deşi n-o recomanda pregătirea profesională prealabilă şi nici experienţa în domeniu, şi… a primit. Doamna Oana Ţoiu, în CV-ul său lăbărţat menţionează un BAC cu 9,66 la Colegiul Naţional „Constantin Carabella” din Târgovişte, o licenţă banală în jurnalism şi ştiinţele comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti, efemera funcţie de secretar de stat la un minister şi diferite forme scurte de „fasonare” profesională pe la tot felul de instituţii europene, mai mult sau mai puţin relevante. Dacă tot acest ghiveci enunţat a contribuit la formarea profesională a doamnei ministru pentru a reprezenta diplomaţia românească în lume e o îndoială. Oana Ţoiu succede lui Emil Hurezeanu, anterior ex-ambasador la Viena şi Berlin, comentator solid pe politică externă, multe din analizele sale impecabile regăsindu-se în volumul „Pe trecerea timpului” (Jurnal politic românesc, 1996-2015 – ed. Curtea Veche). N-am habar de cultura doamnei Oana Ţoiu, dar ca să fii ministru de Externe al României, fără să laşi impresia că ai citit „Diplomaţia” lui Henry Kissinger sau „Tabla de şah” a lui Zbigniew Brzezinski sau „Viaţa mea” a lui Golda Meir, „Secolul meu scurt” al lui Mircea Maliţa şi încă vreo… 200-250 de cărţi capitale, ca să ieşi bine dintr-o discuţie cu o ziaristă de calibrul Orianei Fallaci, ceea ce nu se mai poate, e un act de curaj. Invitată la TVR Info doamna ministru „ne-a descântat” cu Republica Moldova şi Ucraina şi atât. A mai făcut şi afirmaţia inabilă cu trecerea de la „a ajuta Ucraina să reziste, la a o ajuta să câştige”, din care fiecare a înţeles ce a vrut, deşi a venit şi consolarea că „deocamdată nu se pune problema ca România să trimită resurse umane în războiul provocat de Rusia. S-au spus mai multe banalităţi, unele supărătoare, între care şi aceea că România ar putea să înveţe nişte lucruri de la Republica Moldova încât am crezut că se fac glume. Ce să învăţăm… de la Chişinău? Doamna ministru nu înţelege nimic, deşi stăpâneşte limba română destul de corect. Lumea exterioară nouă, în plină derivă „a haosului de interese” eminamente scoasă din ţâţâni, asigură şi circumstanţele ambientale de care avem cunoştinţă. Războiul din Ucraina are efecte directe şi indirecte, de scurtă sau de lungă durată asupra României. A le enumera şi discuta nu e cazul. Situaţia nu trebuie dramatizază şi n-o dramatiza nici doamna ministru. Opţiunile pro-euroatlantice nu sunt puse în chestiune. Dintre efectele imediate ale războiului, cele economice sunt cele mai importante. Ele se cumulează cu dificultăţile interne: criza economică, fragilitatea guvernului, penuria investiţiilor. Politica externă şi militară este una unitară, pe măsura pericolelor ce o ameninţă. România are o cotă internaţională notabilă. Din păcate, preşedinţia a luat locul diplomaţilor, iar diplomaţii au fost deconectaţi sau anesteziaţi, încât curajul doamnei ministru este unul firesc. Apoi, după ce a văzut cum s-a descurcat englezoaica Liz Truss, în scurtul ei mandat, şi cum se descurcă, de asemenea, înaltul reprezentant pentru politică externă al Comisiei Europene, Kaja Kallas, totul a fost o chestiune eminamente de curaj.
