Nu am vocaţie memorialistică. Am scris cu vreo zece ani în urmă, uşor revoltat de frecvenţa intervenţiilor unor autodeclaraţi prieteni, apropiaţi, discipoli ai maestrului recunoscut ca atare de către ei post-mortem, afirmând, desigur polemic, că … nu l-am cunoscut. În realitate, am avut norocul să-l cunosc pe Ion D. Sîrbu, în primăvara lui 1967, ca elev al Liceului „Carol I” şi, apoi, din toamnă, ca student al abia înfiinţatei Facultăţi craiovene de filologie. În acel an, de altfel, împreună cu regretata colegă Adriana Vasiliu, la sugestia ei, am organizat, oarecum subversiv, un mini-simpozion omagial consacrat lui Lucian Blaga în actuala clădire a Facultăţii de mecanică de pe Calea Bucureşti, la care am invitat să participe studenţi de pe la toate facultăţile care se aflau în acea zonă, mulţi dintre ei frecventând cursurile încă activului Institut universitar de trei ani.
Nu voi intra acum în detalii, însă biografii lui Sîrbu, fie ei şi de ocazie, ar trebui să ştie ce forţe de vigilenţă patriotică şi ideologică a putut angaja acea „năstruşnică” iniţiativă a noastră, bieţi tineri studioşi fără experienţă, din moment ce, cu câteva ore înainte de momentul desfăşurării, simpozionul acela a pus în mişcare întregul „detaşament” de politruci şi agenţi, cu turnători cu tot, din Universitate. Cu o neaşteptată aprobare de la prorectorul de atunci, profesorul Oliviu Gherman, întâlnirea a putut să se desfăşoare, cu un impact extraordinar în conştiinţele celor care, ştiind câtea ceva despre Blaga, au putut asculta atunci mărturiile nu doar al unui discipol, dar şi ale unui cărturar cu harul elocinţei şi cu o bibliotecă de lecturi filosofice în spate ce-i transformau discursul într-un spectacol.
Cândva, în paginile revistei „Ramuri”, am scris într-o cronică la volumul „Şoarecele B. …”, despre cât pierdea literatura română din faptul că autorul acelor povestiri nu a pus pe hârtie sutele de nuvele, romane, piese de teatru, scenarii de film pe care, pretinzând în astfel de ceasuri bahice de a le fi scris şi pierdut, mi le povestea în felul acela al său inimitabil şi pe care nu aveam să-l mai întâlnesc la nimeni. Mi-a reproşat, a doua zi, la apariţia revistei: „Necredinciosule, era secretul nostru! Înţelegi? Nu trebuia divulgat… Le-ai oferit nevolnicilor un motiv în plus să mă dispreţuiască şi să mă ignore!”. Am regretat, fireşte, gestul. Reproşul său nici nu era însă un reproş în toată regula; nu era nici măcar o supărare, o ştiam, fiindcă învăţasem să-l citesc lăuntric.
Nu am, repet, vocaţie de memorialist. Ion D. Sîrbu o deţinea într-un chip strălucit. Mărturie stau paginile sale din „Jurnal”. Regretul este însă dublu: odată că, aşa cum se ştie, „Jurnalul” e rezultatul unui impuls şi al unei decizii nebănuit de târzii; cine l-a cunoscut pe autor nu poate să nu subscrie la ipoteza că verva, uluitoarea sa vervă, de conferenţiar fără catedră, de causeur genial uneori, de manipulator de idei şi de concepte în sensul cel mai tare al termenului, se consumase în acei ani ai maturităţii sale când, în Isarlâkul atâtor Hogi şi Mitici, şi-a cheltuit energii, ratând adesea tangenţa Operei.
Am asistat, în primii ani post-decembrişti, nu fără oarecare stupoare, la întreaga „reprezentaţie” – publică în cea mai mare măsură – ce l-a avut protagonist pe Ion D. Sîrbu: m-a îndurerat, desigur cel mai mult, faptul că mulţi dintre foştii turnători – ori dintre cei ce-l bârfeau pe la colţuri – îşi depănau, nespovediţi, „amintirile” lor cu marele scriitor, filosof, intelectual etc. Unii – cu acelaşi zel cu care probabil îşi scriau denunţurile – s-au apucat să-i închine …studii monografice. Stupoarea mea s-a metamorfozat cu timpul într-un gând interogativ: cum ar fi reacţionat, oare, Ion D. Sîrbu la asemenea „gâlcevi” istambuleşti?
Şi, mai departe – năstruşnică ipoteză! – ce-ar fi devenit el în „talciocul” intelectual şi politic de după ´90? Ar fi avut soarta lui Ţuţea? Pe cea a lui Paleologu? S-ar fi împăcat – şi cât de uşor şi cu ce preţ – cu adulatorii de duzină convertiţi din „şefi ai sectorului suflete” în monografi de serviciu? S-ar fi retras, în sfârşit, în vreo încăpere donată în Petrila spre a-şi scrie paginile pe care n-a reuşit să le scrie?
Fiindcă, spre a disipa aici o umbră stingheră (un văl de ceaţă insidios) ce-şi face tot mai mult loc în destinul său postum, trebuie să spun că, aşa este, poate că nu ne-a rămas de la autorul „Jurnalului unui jurnalist fără jurnal” opera pe care ne-ar fi putut-o da; poate că unii dintre delatorii săi de azi – „motivaţi” ori nu, declaraţi ori disimulaţi la abajurul unor îndoieli clamat oneste – se simt îndreptăţiţi să-i minimalizeze meritele; poate că Sîrbu nu şi-a scris capodopera pentru care personal cred că avea întreaga dotare necesară; dar câţi, dintre alţi mari scriitori şi gânditori, şi-au scris-o? Vreau să spun câţi nu vor fi ratat, în termeni absoluţi, această şansă atât de fragilă. Şi, în fond, atât de inclasabilă? Oricum, greu de definit în termeni de judecată.
În ce mă priveşte, subscriu la prezenţa indiscutabilă, între filele certe şi statornice ale culturii române, a unei pagini singulare Ion D. Sîrbu: un teatru – ei bine, afectat, ici-colo, de elanuri convenţionale şi de puseuri ce tind a converti un patetism scos din uz în chemări la o ordine a lucidităţii, ori de inserţiunea parabolicului în magma unui cotidian deja condamnat la inerţie sau la sfadă; ori o proză prea marcată de spiritul satiricului ce n-are – se poate spune şi aşa – forţa de a plonja în apele unui grotesc de extracţie kafkiană; ori poate regretul că „Jurnalul…” ar notifica prezenţa unei prea mari doze de …frustrare şi, în consecinţă, de spirit vindicativ!…
În ce mă priveşte, prefer să conserv – în dispreţul oricăror „raţiuni” estetice invocate, deseori, ca simple stratageme întru „uitarea” lui Sîrbu, de nu cumva întru „defăimarea” sa – exemplaritatea sa: de intelectual onest cu profunde convingeri de stânga în tinereţe – şi poate că în întreaga sa existenţă -, scriitor cu o vocaţie a confesiunii de sorginte aproape medievală, cărturar de speţă ardelenească în care valenţa pedagogică s-a cheltuit, în absenţa unei binemeritate dar refuzate catedre academice, în vacarmul străzilor craiovene lăsând totuşi, în conştiinţele câtorva tineri „întâmplători”, răsaduri ce-au încolţit ramuri şi roade, oricât de nerecunoscute ca atare…
