„Graniţa dintre adevăr şi ficţiune a devenit atât de poroasă în textele propagandistice ale lui Vladimir Tismăneanu încât, deseori, nici autorul lor nu mai ştie unde se află. Busola lui ghiceşte orice, în afara punctelor cardinale. Minte, slugăreşte, manipulează, uită azi al cui hagiograf a fost ieri şi, speriat că ar putea fi privat de acces la vârful viitoarei piramide politice, îşi înlocuieşte limba de catifea cu una de glaspapir, doar-doar va băga frica în nesimţitori” („Adjectivita epitetică”, Dorin Tudoran, 27 decembrie 2014). Puţini sunt cei care l-au cunoscut mai bine pe politologul Vladimir Tismăneanu decât scriitorul disident Dorin Tudoran. Care, prin adevărate rafale pamfletare, l-a executat pe propagandistul Vladimir Tismăneanu, după ce acesta îl sufocase pe cercetătorul cu acelaşi nume. Şi mai scrie aşa Dorin Tudoran în tableta menţionată: „Considerând că a făcut definitiv pasul de la o aspirantură oricum eşuată (portofoliul de lingău al lui Ceauşescu) la condiţia de om liber, în urmă cu aproape trei decenii l-am adoptat ca pe un frate mai mic”. Spiritul rollerian în care Vladimir Tismăneanu prezintă istorii şi istorioare, doar-doar ceea ce livrează, recalibrat, îşi va atinge ţinta, îl descalifică pentru eternitate. Faptul că a închinat adevărate ode fostului preşedinte Băsescu nu înseamnă mare lucru. Mai ales că au făcut-o şi alţii. Numai că faptele sale de azi, nu de ieri, arară mai urât ca faptele altora de acum câteva decenii, când îşi trăia viaţa netulburată de griji în cartierul Primăverii. Până în 1982 când a ales să părăsească ţara.
Ultima sa producţie narativă, pe site-ul contributors.ro, se intitulează „Ioan Traian Ştefănescu: un Baldur von Schirach al comunismului dinastic”. Comparaţia mutatis mutandis, cum ne încredinţează, este cu cel care a condus o vreme Hitlerjungend, urcând apoi în ierarhia NSDAP şi a regimului nazist. În buza verii, după toate aparenţele, anticomunistul atât de ostentativ, Vladimir Tismăneanu nu se simte prea bine. Despre Ioan Traian Ştefănescu, pe care susţine că l-a cunoscut în anii studenţiei, pe când liderul comunist de mai târziu, era preşedintele Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti, Vladimir Tismăneanu a mai scris (vezi „Revanşa rinocerilor – Irepetabilul trecut” (Ed. „Curtea Veche”, 2008). De pildă, în cartea „Schelete în dulap” (Ed. „Polirom”, 2004), de fapt un dialog al său cu Mircea Mihăeş, povesteşte cum aflase de la Stelian Moţiu, figură foarte interesantă, că Ion Traian Ştefănescu, „om de altfel extrem de inteligent”, le spunea colaboratorilor săi: „ignorantia non est argumentum” (pag. 169). Şi în tableta de pe site-ul contributors.ro reiterează că „era un om foarte inteligent, a citat mult, se spune că e un expert real în Dreptul muncii”. Numai că au rămas de pomină„ îndemnurile sale adresate tinerilor obligaţi să lucreze pe „şantierele tineretului”. Şi, asemenea „idolului său”, Nicolae Ceauşescu, Ion Traian Ştefănescu preconiza „devotamentul „neprecupeţit” pentru „cauza socialismului şi comunismului pe pământul României”. E posibil, deşi, cât a stat la Craiova (noiembrie 1987 – decembrie 1989), ca lider al comuniştilor doljeni, nu prin astfel de lozinci găunoase a excelat. În graţiile lui Nicolae Ceauşescu nu avea cum să se afle, iar ale Elenei Ceauescu nici vorbă, din moment ce Ştefan Andrei, într-un dialog cu Lavinia Betea, „I se spunea „Machiavelli”), îl vedea viitorul preşedinte al Marii Adunări Naţionale într-o formulă de „după”. Oricum, o piesă grea. „Apropiat de Nicu Ceauşescu, Ştefănescu ştia să promoveze şi activişti ceva mai puţin brutali. Îi displăceau cefele groase (…), era marţial, ironic şi dominator, dădea cu aplomb citate în latină, care îi <<epustufla>> pe ignarii politruci cu gura căscată. Arogant şi glacial”, mai scrie Vladimir Tismăneanu. Care îl consideră pe Ion Traian Ştefănescu un „exponent al stalinismului naţional”. Interesant, nu? Nu mai reluăm alte exprimări nefericite ale politologului în transă, de o incompetenţă morală desăvârşită. Cu destule pete în propria biografie. Textul geme de resentimente patologice. Doctor în drept, autorul unei lucrări despre Dreptul muncii, în colaborare cu conf. univ. dr. Sanda Ghimpu din 1974, cadru universitar care nu a mai putut reveni la Facultatea de Drept din Bucureşti după 1990, Ion Traian Ştefănescu a lansat recent într-o nouă ediţie „Tratatul teoretic şi practic de drept al muncii” (Ed. Universul juridic, 2014), de o acurateţe stilistică impecabilă şi o consistenţă unanim recunoscută. În fine, nu mai dezvoltăm subiectul. Un alt anticomunist de operetă, Andrei Pleşu, relata Mirelei Corlăţan (interviu preluat în cartea „Din vorbă în vorbă”) cum la întoarcerea din Germania (1983), unde avusese o bursă Humboldt, a cerut o audienţă la Traian Ştefănescu, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fiindcă nu mai avea slujbă, sancţionat din cauza meditaţiei transcedentale. „Şi Ştefănescu a zis da, s-a făcut o greşeală în 1982 şi a intervenit să fiu reangajat la Institutul de Istoria Artei”. Greşeala o săvârşise… Elena Ceauşescu. La Dolj, atât cât a stat, universitarul Ioan Traian Ştefănescu, comunist luminat, cum a fost, extras din rândul intelectualilor, şi-a văzut de treburile judeţului, nefiind un activist de profesie. Presimţea apropierea unui Waterloo. Singurii lui prieteni, să spunem mai apropiaţi: Petre Deselnicu, Nicolae Mărăşescu, Petrică Banciu. Şi atât. Nici un derapaj. Finalul articolului de pe site-ul contributors.ro este cuprins de delir. Că „foştii” trebuie înjuraţi pauşal, la metru liniar şi individual printr-un vuvuzelit belicos se poate accepta. Dar cînd unii dintre ei au avut un anumit contur – calitate intelectuală, inclusiv umană – şi au fost convinşi că trudesc pentru ţară, discuţia se complică. Oricum, „opera” anticomunistului primordial devine oripilantă. Iar singura cale de a face interesant comunismul, ne-o spune undeva Dorin Tudoran, este de a-l condamna de fiecare dată cînd ţi-e frică să te uiţi în oglindă.
