Victoriile, cele reale, atestate și verificabile în timpul extins al Istoriei, iar nu în conjecturile imediate ale evenimentelor, nu sunt totdeauna şi ale învingătorilor. Chiar dacă, aşa cum s-a tot repetat de-a lungul vremii, ei, învingătorii, sunt cei ce-i scriu paginile. Pagini care, mai devreme ori mai târziu, sunt fatalmente revizitate, revizuite şi nu o dată rescrise într-o semantică de-a dreptul contrară. Exemplele nu doar că nu lipsesc, dar abundă, subsumate unei dialectici uzurpatoare de triumfalismele momentane. De la conflictele tribale din negura vremurilor, trecând prin aventurile lui Alexandru Cel Mare, prin grandorile Imperiului Roman şi epopeea mirifico-tragică a lui Napoleon, ca să nu mai vorbim de cele două conflagraţii mondiale ce-au marcat secolul XX, aserţiunea mai sus anticipată capătă valoarea unei axiome.
Ca şi cum această realitate binomică ar reflecta, la o scară a acţiunii sociale şi politice, pe cea dilematică în ordine morală reprezentată dintre bine şi rău. Căci, sustrase unui destin uman dat ca implacabil, confruntarea dintre bine şi rău pare a angaja măsura unui fel de pariu în care subiectivismul şi partizanatul îi anulează orice pretenţie de imuabilitate. Când nu există, sugera Umberto Eco într-o carte relativ recentă a sa, duşmanul trebuie inventat. Ori reinventat. Şi asta e o formă de a te sustrage incapacităţii de a-ţi rezolva, singur, provocările cu care te confrunţi.
Politica – de ieri şi de astăzi, în fapt dintotdeauna – este terenul cel mai propice şi, ca atare, cel mai vizibil al acestei realităţi cu gust de parabolă. Ultimele desfăşurări pe scena geopolitică sunt mai mult decât ilustrative: sunt emblematice. Niciuna din profeţiile, şocante şi deopotrivă, scandaloase, avansate în ultimii cincizeci de ani, nu s-au confirmat: dimpotrivă, supuse unei analize pe cât posibil neutre, ele s-au dizolvat în contrariul lor. Un exemplu ar fi profeţia „sfârşitului istoriei”, dar şi al „ideologiilor”, subsumate şi cu ceea ce unii au cutezat, nu mai puţin polemic şi scandalos, să numească „sfârşitul” ori chiar „moartea omului”: nu ca entitate individuală, ci ca Subiect al Istoriei. Idei înscrise în paradigma unui nihilism care, decretat de Nietzsche prin acea „moarte a lui Dumnezeu”, a sfârşit, cum gândesc nu puţin exegeţi ai săi de pe poziţii mai degrabă marxiste, prin a-şi asocia spectrul unei pulverizări a societăţii umane în ansamblul ei, decupate de la idealuri considerate până mai ieri perene. Trăim într-o istorie fără timp, sub impedanţa unei tehnici metamorfozate, prin alchimii ale unor ideologii racordate la sindromul Forţei, al Profitului şi, deci, al Banului, toate devenite din mijloace, scopuri. Spectrul Puterii, fără vreo determinare a vechilor umanisme, e simptom şi morb, e maladie şi gust provocator, eludând orice consecinţă, ignorând orice context, afişând, în chip de fatalitate, o aiuritoare poftă perturbatoare, iconoclastă, asociindu-şi vechi şi considerate defuncte orgolii: naţionaliste, ori chiar rechemând adormite pofte imperialiste.
De o parte, un Occident, autoinvestit cu toate atributele Binelui, disputat între SUA ca „jandarm unic” asociindu-şi întreaga simbolistică a lui Făt-Frumos şi UE, victimă impardonabilă a unor tendinţe şi elanuri centrifuge, de cealaltă, Rusia putinistă, resuscitată de visul nu mai puţin morbid al „celuilalt jandarm” al lumii. Şi, desigur, China, India, Brazilia, Africa de Sud şi Argentina, pe un culoar de o „a treia cale”.
Inventarea duşmanului devine, astfel, de aceeaşi speţă cu raportul, într-un continuu proces interşanjabil, dintre învingător şi învins: cel căzut azi se va ridica, răzbunător şi asupritor mâine, făcând astfel istoria repetabilă şi schimbând, astfel, cu aceeaşi malefică râvnă, sensul care conferă tragediei un scandalos statut al mersului Istoriei. Nimic nou sub soare, se va spune. Cazul Ucrainei, ca biet pion uitat (sau făcut… uitat!) pe o tablă de şah în care piesele par măsluite şi mutările doar în aparenţă supuse unei logici comun împărtăşite, e un simptom, un sindrom, abia disimulând nişte mize ştiute şi asumate în laboratoarele mai mult ori mai puţin misterioase ale unor tranzacţionişti ai destinelor noastre.
