Pase scurte / pase lungi: Despre minunatul dar narativ al fotbalului!

GSP, care are, bănuiesc, nu puţini ziarişti oneşti, ne aduce, târziu, e drept, „cu picioarele pe pământ” şi ne prezintă, ce să vezi „în exclusivitate”, o serie de convorbiri aflate în arhiva CNSAS, despre vânzarea de meciuri, vocile interceptate de tehnica Securităţii de la Dolj, în anii 1982-1983, fiind ale lui Aurică Beldeanu, Rodion Cămătaru, Marcela Beldeanu (sora lui „Cami”). Era o inflaţie de moralitate, la acea vreme în fotbalul românesc, cum e şi astăzi. Şi nu numai la noi. Aşadar, nimic altceva decât o temă suprapoluată şi mizeră de evaziune şi consum. Destule alte poveşti despre „Craiova Maxima”, demne de narat, sunt obturate de stenogramele „incredibile”, din arhivele îngălbenite de trecerea timpului, aflate la CNSAS. Ca unul care „a prins” acele momente, ce se doresc acum sonore, de o acustică profundă, pot spune că nu produc nici o reacţie. Poveştile despre fotbal s-au profesionalizat, memoria istorică scade, în proporţia în care creşte memoria digitală. Să nu ne imaginăm, cumva, că Securitatea de la Dolj lucra „pentru sine”, pentru posteritate şi informaţiile obţinute nu ajungeau în buletinele informative zilnice ale primului secretar al judeţului şi a altor beneficiari, stabiliţi prin regulamentele de rigoare. Cu alte cuvinte şi teritoriul acesta al posibilelor aranjamente, destul de riscante, nu era un „sat fără câini”. De altfel, Aurică Ţicleanu şi declară, intervievat fiind, despre o şedinţă, în regim de urgenţă, cu Vasile Bulucea, pe care îl consideră „al doilea om pe linie de partid, în judeţul Dolj” şi are dreptate pe jumătate, fiindcă respectiva persoană era al doilea om… dar pe linie de stat, îndeplinind –la acea dată- funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean. N-a fost nimic dezonorant în traseele Craiovei spre titluri şi cupe ale României, competiţii europene ş.a.m.d.. Performanţa a fost, în acelaşi timp, superbă şi poate mai mică decât putea fi, deşi uităm, premeditat, că sediul clubului „răscântat” era undeva… în strada Gheorghe Doja, unde i se alocase la parter două sau trei birouri. Craiova a fost singura echipă sută la sută organică a fotbalului românesc. Cu nu puţini jucători din această zonă geografică, una despre care se poate vorbi, la nesfârşit, în plan sportiv. Craiova a fost o grupare asfixiată de interesele birocratice ale echipelor departamentale, care n-au ştiut cum să „muşte” din ea. Ca unul care a scris destule cronici şi comentarii, la meciurile Craiovei, acelor ani, ştiu un lucru: o istorie demnă de povestit e întotdeauna un şir de întâmplări lipsite de mister excesiv. Poate e doar o impresie, dar ceea ce face GSP, şi nu e un reproş, are un iz tendenţios, provocator, un fel de a face cu ochiul, fiindcă şi Craiova, altminteri o echipă studenţească, intrase în marele cor al restului echipelor din campionat. Ceea ce s-a mai şi recunoscut de unii dintre jucătorii ei stelari. Craiova, în acele vremuri, era atât de valoroasă şi de frumoasă, prin individualităţile ei, încât nu putea fi învinsă de nici o echipă din campionat. Ca să fiu sincer, mult mai amuzante s-ar putea dovedi, dacă tot prezintă interes, convorbirile aflate în arhiva CNSAS, aparţinând „falnicelor” cluburi Flacăra Moreni, Victoria, Dinamo şi chiar Steaua. Nişte ani, nu mulţi, fascinanţi în planul fotbalului, au făcut viaţa noastră a doljenilor şi nu numai, mai suportabilă, în raport cu deznădejdile totale. Sunt absolut convins că nici unul dintre marii fotbalişti ai Craiovei, contactaţi pe căi oculte de cluburi europene, ispitiţi să viseze la alte standarde de viaţă sau măcar să stea la umbra lor, n-a fost toropit de asemenea ispite. Ceea ce pare mai demn de luat în considerare.