An de an, în decembrie, cu precădere, se evocă şi este firesc, revoluţia română, „marea revoluţie gorbaciovistă din decembrie”, cu corifeii ei cunoscuţi, care au putut deruta multă lume, la momentul producerii ei, prin dezinformarea în exces. Despre cele întâmplate, în Decembrie 1989, ca şi în anii următori, şi în toată zona europeană lovită de aceleaşi intemperii politice, există multe moduri de interpretare a lucrurilor, şi asupra lor se pronunţă şi contează cu predilecţie analişti de circumstanţă, purtători de cuvânt ai diferitelor grupuri de interes, mai puţin istoricii consacraţi: dacă au fost comunişti, mărturisirile sunt inevitabil nostalgice, dacă aparţin taberei adverse devin istorie pură. Or, mărturisirile nu au prin definiţie caracter de profesiune de credinţă, de polemică ideologică, ele exprimând impresionabilitatea observatorului faptelor, decantarea memorială a propriei vieţi, în contextul unui fragment de timp şi de loc. Comunismul de tip sovietic, cu faţa lui inumană, părea de neînvins. Deasupra întregii idei de revizionism se înălţa umbra Budapestei în flăcări în 1956, dar şi a Pragăi, ocupată de tancurile ruse în 1968. Acel sistem nu se întrevedea a fi reformat sau umanizat şi nici nu se prevedea o revoltă, care să îl schimbe, întrucât nu se credea în eficienţa ei. Distrugerea ideatică a comunismului a fost opera comuniştilor revoltaţi, spunea undeva Adam Michnik, unul din liderii „Solidarităţii”. Am avut, aşadar, o revoluţie a partidului, în numele partidului, împotriva comunismului, în numele comunismului. Când Academia „Ştefan Gheorghiu”, cum relata ultimul ei rector, Dumitru Popescu, în memoriile sale „Cronos autodevorându-se” (vol. 5) era părăsită ca o corabie spartă cu apă în cală, de „studenţii” ei, nu era decât semnul că România urma să intre într-o altă etapă, după modelul celor întâmplate anterior în Ungaria, Polonia, Germania Democrată, Cehoslovacia. Certificatul de absolvire al Academiei menţionată dădea „greutate”, în ierarhia publică, îi apropia pe absolvenţi de prototipul „omului complet” („omul recent” a apărut mai târziu), deşi erau cu toţii nişte mediocrităţi, lipsite de cultură, orice competenţă managerială, care nu prezentau nici un fel de încredere. Eclipsau, în schimb, oamenii de nădejde ai ţării, cu înaltă pregătire, inconfundabilă experinţă profesională, cunoscuţi şi apreciaţi de instituţiile şi breslele lor, de opinia publică românească. Istoria se bazează pe fapte nu pe ipoteze retrospective, dar bizareriile subiective unde le încadrăm? Lui Mihail Gorbaciov, un novice cum s-a văzut în politică, i-a displăcut prezenţa lui Nicolae Ceauşescu la cârma României şi l-a preferat pe Ion Iliescu, o persoană apropiată, de care avea cunoştinţă. La acea dată însă, şi este o realitate, Moscova era privită însă, altfel, în lumea occidentală şi chiar la Casa Albă. Lăsăm amănuntele, unul dintre acelea fiind jocul abil al lui Silviu Brucan, primit la Kremlin, dacă nu de Mihail Gorbaciov, de consilierii acestuia, în legătură cu ceea ce urma. Fiindcă urma altceva, decât ceea ce s-a întâmplat ulterior. Să ne reamintim că prima declaraţie politică esenţială, cu rezonanţă programatică, rostită la postul naţional de televiziune, în numele FSN, a fost „întoarcerea la socialismul ştiinţific pur”, curăţarea doctrinei de gândirea lui Nicolae Ceauşescu, adică revenirea la matricea moscovită. Comuniştii nu şi-au urmat „liderul maxim”, care la Congresul XIV, decepţionase. Fiindcă situaţia financiară a ţării permitea o revenire la o bună aprovizionare, printr-o simplă decizie: din comerţul exterior se adusese în visteria ţării peste 2 miliarde de dolari, erau creanţe de încasat, în sumă de câteva miliarde, iar bugetul permitea măsuri sociale mult aşteptate. De ce n-a vrut „hapsânul” fiu de ţărani din Scorniceşti să facă nici o concesie, a rămas de neînţeles şi l-a costat viaţa. Vărsarea de sânge putea fi evitată. Asta categoric. Ceea ce nu s-a reţinut şi nu s-a dorit a fost că „partidul comunist”, cu picioarele lui de lut, nu şi-a apărat liderul cum spuneam şi mai mult „foştii comunişti” s-au sfâşiat ulterior între ei. S-au întâmplat multe bizarerii, şi diversiunea radio-electronică din Decembrie 1989, resimţită şi la Craiova (dar despre asta vom vorbi) a fost executată de forţe interne, cum concluziona procurorul militar Cătălin Ranco Pitu („Ruperea blestemului”, ed. Litera, 2024) într-un rechizitoriu finalizat, respins de ICCJ.
