Moartea unui misterios lider comunist

Ultima figură publică, participantă la războiul civil din Spania, liderul comunist Santiago Carillo, în vârstă de 97 de ani, s-a stins din viaţă. În urmă cu şapte ani se retrăsese din viaţa politică şi tot atunci Universitatea Autonomă din Madrid i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Pentru Euronews, Gaspar Llamazares, fost lider al partidului Stânga Unită, a spus câteva lucruri interesante şi adevărate: „Eu cred că Santiago a reprezentat mai mult decât o personalitate de stânga. O mică parte din istoria noastră îl pune în prim-plan, parte pe care eu o consider cea mai reprezentativă, în sens pozitiv, luând în considerare grandoarea sa, dar şi greşelile pe care le-a făcut”. Secretar general al Partidului Comunist Spaniol din 1960, poziţie ocupată până în 1982, euro-comunist, membru fondator al Mişcării comuniste europene, parlamentar după primele alegeri democratice, din 1977, Santiago Carillo a fost şi un bun prieten al lui Nicolae Ceauşescu şi nu puţine concedii le-a petrecut pe litoralul românesc. Şi există în această „relaţie tovărăşească” un moment extrem de important, decisiv chiar în istoria modernă a Spaniei, premergător înscăunării lui Juan Carlos ca rege, la 22 noiembrie 1975, imediat după moartea lui Franco, „El Caudillo”, beineînţeles cu binecuvântarea acestuia. Momentul la care ne vom referi este menţionat şi de fostul lider comunist român Cornel Burtică, în convorbirile sale cu ziarista Rodica Chelaru, cartea apărând sub titlul excentric „Culpe care nu se uită” (Ed. Curtea Veche, 2001). Dar să vedem ce spune Charles Powell în „Povestea unui rege: Juan Carlos al Spaniei” (Ed. Nemira, 2003), de a cărei veridicitate n-avem motive să ne îndoim. Santiago Carillo respingea organic monarhia, dar se afla în ilegalitate. Mai mult, în 1974, nepotul dictatorului, Nicolas Franco, al cărui tată fusese ambasador spaniol la Lisabona, l-a întâlnit, fără consecinţe, pe Santiago Carillo la Paris, pentru a-l testa în privinţa monarhiei. În opinia acestuia, exprimată în faţa a doi intelectuali francezi, Juan Carlos nu era altceva decât un continuator al regimului. „Ceea ce este mai rău, s-a discreditat singur în ochii poporului spaniol vânzându-şi tatăl doar pentru binele coroanei, lucru pe care nici monarhiştii nu-l vor ierta”. Un an mai târziu, în 1975, prinţul Juan Carlos a apelat, in extremis, la Nicolae Ceauşescu, pe care îl întâlnise la Teheran în 1971, cu ocazia unei somptuoase comemorări a monarhiei persane, motiv pentru care l-a trimis special pe prietenul şi confidentul său, Manolo Prado y Colon de Carvajal, la Bucureşti, să facă diligenţe pe lângă liderul comunist, cu promisiunea legalizării PCE (Partidul Comunist Spaniol) la timpul potrivit. Cornel Burtică, la rândul său, menţionează o întâlnire la Snagov a lui Nicolae Ceauşescu, dar cu însuşi trimisul lui Franco, adjunctul şefului Marelui Stat Major al armatei spaniole, declarând după întâlnire „a ieşit aşa cum trebuia”. Pentru Juan Carlos, mesajul lui Nicolae Ceauşescu a fost simplu, dar autentic: „Carillo nu va mişca un deget până nu veţi fi rege. Ulterior, va trebui să vă ţineţi promisiunea, după o perioadă de timp nu prea îndelungată, şi să legalizaţi Partidul Comunist”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Şi încă un moment legat de prestanţa lui Santiago Carillo: în seara zilei de 23 februarie 1981, când lt. col. Tajero, însoţit de membri ai Gărzii civile, au năvălit în Congres, unde urma să fie validat Guvernul Calvos Sotelo, singurul parlamentar care nu s-a culcat la podea, în urma somaţiilor, a fost el, strigând „trageţi în mine”. Judecat aspru de nu puţini, pentru că a fost euro-comunist, simpatizat în egală măsură, pentru că a luptat în războiul civil şi a acceptat, finalmente, întronarea monarhiei, Santiago Carillo rămâne în istoria Spaniei. Şi nu numai.