Dacă mai aveam vagi îndoieli privind oportunitatea trecerii Institutului Cultural Român (ICR) de sub autoritatea Preşedinţiei în subordinea Senatului, Horia Roman Patapievici ni le-a risipit într-un interviu la RFI: mişcarea s-a făcut pentru ca numirile la ICR să fie făcute de Dan Voiculescu. Cu alte cuvinte, ICR „va funcţiona politizat”, la fel ca TVR, CNSAS şi CNA. „După algoritm”, mai adaugă directorul ICR. Dacă acceptăm o astfel de abordare, atunci numirile nu vor fi făcute toate de rapacele mogul Dan Voiculescu. Potrivit oricărei logici din lume. Ce ne mai spune distinsul intelectual: „Dincolo de argumentul politizării este argumentul extrem de grav al schimbării misiunii institutului. ICR are două meniri: una este exportul culturii româneşti în străinătate şi a doua este întreţinerea identităţii culturale a românilor care se află în afara graniţelor”. Cum s-a achitat institutul de cultură român de cele două sarcini rămâne treaba altora. Oricum, de-a lungul timpului snopuri de reproşuri au vizat conducerea ICR. Artişti aleşi pe sprânceană de culturnicii ICR şi-au purtat peste oceane capodoperele discutabile ca gust. Un căluţ roz cu un os în fund şi svastică pe crupă, un schilav îmbelşugat cu un falus terentian şi alte mâzgăleli scandaloase, toate aceste lucrări legitimate ca proiecte capabile să ne reprezinte pe piaţa occidentală într-o lumină normală, de ţară creativă şi dezinvolt conectată la mersul cultural al lumii. Cei care n-au priceput şi au strâmbat din nas erau ramoliţi, lipsiţi de gust estetic şi chiar naţionalişti. Lumea ICR-ului cu papion – unii talentaţi, de succes, alţii impostori cu acte – ieşită deunăzi în stradă, unită în cuget şi simţiri, a dat de înţeles trecătorilor Capitalei că se află în faţa unor genii artistice şi nu a unei găşti complexate de piperniceala propriei glorii culturale, excedată de dorinţa de a epata şi de a se elogia unul pe altul, dar şi pauşal, pe sine, într-un spectacol de perfidie instituţionalizată. În fond, pentru nişte profesionişti în ale gudurării, de actualitate ar fi fost „Apelul către lichele”, fiindcă, de fapt, trecerea ICR în subordinea Senatului nu înseamnă nici un fel de politizare, fie şi pentru motivul că acolo se mai înfruntă unii cu alţii, cei ai lui Ilie Sârbu cu cei ai lui Vasile Blaga, şi rar îşi dau mâna. Miza este, în realitate, un buget de vreo 10 milioane de euro. Dar să contemplăm puţin conducerea apolitică a ICR: Horia Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Daniel Funeriu, Sorin Ioniţă, Paul Cornea, Valeriu Stoica, Gabriel Liiceanu, toţi ataşaţi valorilor portocalii ale dreptei. Opţiune politică remarcabilă. Însă toţi sinecurişti. Dar nu, elitiştii aceştia „nu fac politică”, ei exportă cultura română şi aşa mai departe. Horia Roman Patapievici ne-a luminat. Oful său nemărturisit, de dedulcit la o dregătorie bugetară, este unul subînţeles şi regretabil. Pomenirea numelui lui Dan Voiculescu este de-a dreptul aiuritoare. Probabil pe considerentul unei imagini publice iremediabil boţite. Sau într-o cheie obosită. Dar să nu mai clameze neutralitate politică, fiindcă gestul e impudic. Când îi succezi lui Augustin Buzura prin uzurpare, când într-un interviu apărut în publicaţia catalană „La Vanguardia”, în ajunul turului doi al prezidenţialelor, invoci existenţa unei casete video compromiţătoare cu Mircea Geoană, spre a influenţa realegerea celui care te-a pus şef la ICR, asta se cheamă diversiune propagandistică. Generalul (r) Aurel Rogojan, un as al intelligence-ului, în cartea sa „Fereastra serviciilor secrete” (Ed. Compania, 2011), dedică un spaţiu generos portretului autentic al lui Horia Roman Patapievici. Şi ne îndoim că, de la o margine la alta, sunt doar neadevăruri. Dimpotrivă.
