Când Margaret Thatcher îl flata pe Gorbaciov!

Cartea jurnalistului elveţian Darius Rochebin, care a lucrat pentru „Journal de Geneve” şi televiziunea helvetă, realizând interviuri cu actori cheie ai istoriei –Lech Walesa, John Kerry, Roland Dumas, Mike Pompeo (ex-şef al CIA) şi omologul rus al acestuia Serghei Narîşkin, intitulată „Dernieres Conversations avec Gorbatchev” (Ed. Robert Laffond, 2022) este rodul a 25 de ani de discuţii, după cum mărturiseşte, undeva autorul. Depăşeşte cu mult relatările, uneori fade, ale fostului lider sovietic, din memoriile sale „Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika” (Litera, 2020) şi chiar pe cele din „Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui” de William Taubman, deţinătorul unui premiu Pulitzer. Bine scrisă, atât prin tehnica formulării unor provocări la confesiune, cât şi prin propriile comentarii, judicios elaborate ale autorului, la multe din destăinuirile intervievatului, conversaţia reuşeşte să analizeze, cu luciditate, slăbiciunile şi eşecurile lui Mihail Gorbaciov. Helene Carrere d’Encausse, membră în Academia franceză, în postfaţa cărţii, afirmă că Darius Rochebin oferă lui Gorbaciov o justă revanşă şi permite lectorilor din sec. XXI să măsoare aportul major la istoria ţării sale şi al lumii, plasându-l în rândul marilor oameni de stat. Pentru prima dată, în „dernieres conversation”, Gorbaciov recunoaşte –în ceea ce ne priveşte- că în vara lui 89 l-a primit pe comunistul român Silviu Brucan „fost demnitar stalinist, convertit la gorbaciovism”, pentru a-l înlocui pe dictatorul Ceauşescu. Vechi expert în intrigi, cum îl caracterizează Gorbaciov, Brucan nu l-a impresionat cu nimic. Fiindcă impresia sa despre Ceauşescu era deja sedimentată, ca şi despre germanul Erich Honecker, cehoslovacul Gustaf Husak, care nu înţelegeau că veniseră timpuri noi. Cu Ceauşescu relatează o scenă incredibilă, la un dineu, unde liderul de la Bucureşti prezenta România ca un model de urmat. Perestroika? O făcuse demult. Lunga analiză a operaţiilor militare precedente, nesăbuite (Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968 sau Afghanistan 1979), toate n-au fost altceva decât eşecuri şi deja renunţase la „doctrina Brejnev”. Ajunge repede în graţiile Occidentului, sedus literalmente, de deschiderea arătată, nu încetează să surprindă lumea, încât până şi Margaret Thatcher „doamna de fier”, atlantistă, anti-comunistă, aliat fidel al lui Ronald Reagan, despre care Francois Mitterrand spunea că are ochii lui Caligula şi buzele lui Marilyn Monroe, care îl invită la reşedinţa sa de la ţară, clamează fără reticenţă: „pot face afaceri cu omul acesta”. Mihail Gorbaciov o va complimenta spunându-i, cu umor, că poate interveni în Politburo-ul de la Moscova, pentru a deveni… membră a partidului comunist. Dizidentul rus Vladimir Bukovski, cu acces în arhivele Kremlinului, în cartea sa “Judecată la Moscova”, susţine că Londra avea cunoştinţă de faptul că mişcările greviste de amploare, la reformele lui Tatcher fuseseră finanţate de Moscova, ceea ce Gorbaciov a negat. Acceptă cu reticenţă unificarea Germaniei şi simultan rămânerea în NATO, chestiune care va agita spiritele 30 de ani mai târziu, pe argumentul că o Germanie reunificată, în NATO, va fi mai sigură pentru toată lumea. John Baker, preşedintele George Bush, îl vor asigura în 1990 că nu se va profita de situaţia dezastruoasă a URSS, pentru că refuzase violenţa la Berlin, de unde retrăsese trupele, şi este exclus orice avantaj. Când pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Francois Mitterrand îl întâlneşte pe Mihail Gorbaciov, una din cele mai dramatice întâlniri, pentru că se desena deja sfârşitul URSS, după ce pe 2 decembrie îl întâlnise, în Malta, pe George Bush, şi încă mai spera într-o susţinere financiară, ameninţând fără speranţă „că va fi înlocuit cu un general”, adoptă o poziţie umilitoare. Primeşte doar promisiuni, la solicitarea unui împrumut de câteva miliarde de dolari. În 1991, la un G7, la Londra, unde mărturiseşte că putea fi salvat, doar că John Major, care îi succedase lui Margaret Tatcher şi nu era în graţiile SUA… se opune. O trădare istorică. Aidoma unui meteorit, Mihail Gorbaciov se prăbuşeşte. Lovitura fatală se produce la 8 decembrie 1991 când Boris Elţîn, Leonid Kravciuc şi Stanislav Şuşkevic, care reprezentau 3 pătrimi din populaţia ţării, fondează Comunitatea statelor independente. Se spune că în 2017, la Geneva, într-o discuţie cu John Kerry, fostul secretar american de stat, întrebat de autor, în privinţa asigurărilor primite de Gorbaciov, răspunsul ar fi fost: de care cuvânt vorbiţi? Cine a promis? James Baker în 1990? Nu există niciun document scris. Sunt narate şi alte evenimente, dar „istoria nu-i o şcoală de morală”, spunea undeva istoricul francez Francois Furet, autorul unor cărţi importante, între care „Trecutul unei iluzii: eseu despre ideea comunistă în secolul XX (Humanitas 1996). Şi o părere a lui Lech Walesa, fostul lider al Solidarităţii, apoi preşedinte al Poloniei: Gorbaciov şi cu mine, ambii am primit premiul Nobel: eu pentru că am reuşit, el pentru că a ratat. Walesa era deranjat de faptul că Papei Jean Paul al II-lea, compatriotul său, anticomunist convins, i-a fost preferat Mihail Gorbaciov. Cel care în 1995 la un forum organizat la San Francisco, alături de George Bush şi Margaret Tatcher a rostit testamentul său politic: „lumea aparţine optimiştilor şi idealiştilor”.