Societatea (şi lumea) în care trăim e grav bolnavă. Nimeni nu se mai îndoieşte, cu excepţia poate a unor politicieni increduli, victime, la rându-le a unor percepţii fantasmagorice cu realitatea. Ei înşişi bolnavi (alţi aşa-zişi „bolnavi care ne conduc”, că să reiau aici titlul unei cărţi ce-a făcut furori prin Franţa şi nu numai pe la sfârşitul anilor Optzeci), se substituie vracilor din basmele copilăriei, căci, în pauzele bălăcărelii ce le ţine creierul ocupat, ne oferă pe post de medicamente soluţii mai periculoase decât placebo.
Evocând, zilele trecute, paradoxala uimire cu care G. Călinescu fusese interpelat, dascăl fiind, de o bătrână gazdă a sa prin întrebarea „Tot mai citeşti, maică?”, n-am gândit atunci şi la o altă dimensiune a lecturii, aceea terapeutică. Sincer, nici nu ştiam că, în tulburata post-modernitate în care vieţuim cu nu puţin chinuri cititul va fi atins, chiar la nivelul unui praxis bazat pe un soi de disciplină medicală. Ei bine, aşa este. Aflu că bântuie prin nomenclatorul unei medicini nu mai puţin „alternative” decât altele la mare căutare prin tabloide şi showuri pseudo-culturale o nouă metodă: biblioterapia. Nimic altceva decât vindecarea prin citit. Şi să nu ne gândim la vreo lectură pompoasă. Copiii noştri, dotaţi de-acum cu sofisticate instrumente tehnologice ce le potolesc galant şi generos mai toate nevoile muzical-comunicaţionale, s-ar revolta, primii, în faţa alternativei de-a a-şi vindeca pasagere indispoziţii citind vreo carte din bibliografia şcolară. Nu, biblioterapia, aşa cum a fost ea propusă şi susţinută, începând de-acum vreo două decenii, prin Anglia mai întâi, are drept suport, ca să zic aşa, material… romanul. Şi nici nu e de mirare că totul a pornit de la rafinatul şi atipicul parizian Marcel Proust, un salonard irecuperabil, amic, printre alţii, cu Bibeştii noştri.
„Cum ne poate schimba viaţa Marcel Proust”, aşa se chema cartea londonezului Alain de Botton, ce-a creat, ulterior, prozeliţi, de data aceasta în pereche, un psiholog şi un critic literar ori măcar intelectual mai abil în ale speculaţiei. Cât despre Proust, lectura odiseicelor sale cufundări în subsolul conştiinţei individuale cu lanterna unei memorii infailibile ne-ar ajuta să ne salvăm clipele prezente, dând timpului de trăit mai multă consistenţă şi valoare. E o terapie sigură a geloziei, de pildă, recuperatoare a celor înfrânţi şi seduşi de înfrângere, tot aşa cum cu Hemingway te întăreşte, prin paginile din „Bătrânul şi marea”, în momente de criză şi de confruntare cu viaţa care, slavă Domnului, ne iscodesc astăzi pe prin toate colţurile.
Că nu toate romanele au virtuţi curative, se înţelege, de-aia regimuri, mai vechi şi mai noi, au avut grijă să le pună la index: „Don Quijote” poate agrava demenţa, după cum „Madame Bovary” a germinat chiar o maladie, bovarismul.
Dincolo de toate aceste consideraţii, afişat inactuale (precum cele ale lui Nietzsche, dar ce efect au putut avea în post-actualitatea lor!), nu mai rămâne decât încă un argument în favoarea lecturii. Cu convingerea că în războiul dintre Bibliotecă şi Discotecă nu se ascunde altceva decât simptomatologia unui timp, cel prezent, în care gustul distracţiei a devenit virotic, iar terapia – a petrece mai mult cu noi înşine, în intimitatea netrucată – nu-i deloc de lepădat.
