Cacofonia, ne povăţuiesc profesoarele Narcisa Forăscu şi Mihaela Popa, în utila lor lucrare „Dicţionar de cuvinte buclucaşe” (Ed. BIC ALL, 2005), desemnează o „întâlnire de sunete discordante, supărătoare auzului sau o asociere de cuvinte, care redau imagini, fapte neplăcute”. Indiferent de categoria morfologică din care face parte (prepoziţie, conjuncţie, adverb de comparaţie), prin vecinătatea nepotrivită cu anumite cuvinte, „ca” poate genera cacofonii, adică sonorităţi supărătoare. În limba greacă, cuvântul kakos, de unde vine cacofonia, înseamnă „rău”, deci cacofonia = sunet rău. Tot distinsele profesoare ne mai povăţuiesc, ca vorbitori de limbă română, să evităm folosirea lui „ca” – frecvent utilizat ca adverb de comparaţie – atunci când este precedat sau precede cuvinte care se termină şi, respectiv, încep cu grupuri de sunete cum ar fi: (…) ca, ce (…) că. Când afirmi, de pildă, „eu sunt mai tânăr în politică ca Crin Antonescu (…)”, exprimarea nu este doar nefericită, dar şi realmente neîngrijită. Şi sună aidoma unei tingire bătute cu barosul. Deputatul de Dolj, Valeriu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor, căruia îi aparţine „capodopera lexicală” de mai sus, nu este singurul parlamentar care utilizează o limbă de uz propriu, dincolo de gramatică şi lexic, româna sudată. Fiindcă tot domnia sa, în aceeaşi declaraţie de presă, din 17 septembrie a.c., mai spunea: „nu trebuie să transformăm anumite opinii personale şi anumite reacţii personale în motto-uri pe care trebuie să le îmbrăcăm”. Dacă mai trăieşte profesoara de limba română de la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti” a preşedintelui Camerei Deputaţilor, mă tem că ar fi lăcrimat. La un atac de cord nu vreau să mă gândesc. Nu îi vânăm acum greşelile de exprimare distinsului ales, fiindcă, în opinia noastră, deţine un calic fond de cuvinte şi în somn, şi la Parlament. Domnia sa, cu numai o zi înainte, la Brazi (Prahova), unde a participat la deschiderea anului şcolar, îndemna astfel elevii, potrivit Mediafax: „(…) să aveţi aspiraţia de a avea o cultură generală solidă”. Nimic nu ar mai fi de spus. Şi, pentru moment, inclusiv Valeriu Zgonea ar trebui să înveţe să tacă. Nu promovăm o bârfă fără milă. Şi nimeni nu pretinde un discurs elitist, de valoare, cu o stilistică impecabilă, dar preferăm unei „îmbucări” de cuvinte fără nici un simţ al limbii române, nu mai vorbim de frăgezimea acesteia, o retorică mai atentă. Nu de alta, dar, lecturându-i CV-ul de pe site-ul Camerei Deputaţilor, am descoperit un morman de masterate şi tot felul de cursuri absolvite de domnia sa după alegerea ca deputat, în 2000. Când naiba o fi avut timp pentru atâta „studiu”, în afara activităţii de parlamentar, care, oricum, după cum se vede, prea mult nu îl ajută, nu înţelegem. De vreme ce ordinea comunitară, implicit acurateţea legilor, depind şi de corectitudinea limbajului, înseamnă că prima îndatorire, sau una dintre ele, a oricărui parlamentar este folosirea adecvată a cuvintelor. Şi nu poţi pretinde respect şi legitimitate când raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sunt cele ale unui violator în recidivă. Și acum o frază doar din testamentul nescris al povestitorului fără de pereche Fănuș Neagu, bijutierul limbii române, grănicerul acesteia, nababul metaforei, ca nimeni altul: „A vorbi și a scrie gramatical înseamnă a avea puncte cardinale. Gramatica e lumina limbii române. Fără ea, cuvintele ar fi cu ochii arși de uitare și și-ar pierde potecile”.
