Găsesc în presa online o interogaţie ispititoare, cu răspunsul subsecvent, care îmi reţin atenţia: de ce sunt importante medaliile lotului olimpic sportiv al României? Pentru că ne motivează, ne arată că mentalitatea de învingător e o chestiune de atitudine, voinţă, muncă şi seriozitate, că putem privi în afară, nu cu obişnuita aroganţă ce maschează o fatală lipsă de încredere, ci cu speranţa că fiecare dintre noi putem birui obstacole greu surmontabile. Găsesc îndreptăţite şi întrebarea şi răspunsul pe site-ul republica.com. Şi nu doar pentru că ne aflăm spre finalul Jocurilor Olimpice de la Rio. Şi stăm trişti în faţa televizoarelor deschise pe TVR, ca niciodată, îngrijoraţi de „tabloul medaliilor olimpice”, unde ne aflăm abia pe locul 44 (o medalie de aur, o medalie de argint şi două medalii de bronz), între Georgia (5 medalii) şi Bahrein (o medalie de aur şi una de argint). Ungaria, locul 12, colectează 14 medalii, Cuba – locul 21 – adună 9 medalii, iar Coreea de Nord, fără nici un comentariu insidios, se află plasată pe locul 24, cu 7 medalii, din care 2 aur, 3 de argint şi 2 de bronz. Serbia – locul 38 momentan – cu 4 medalii (una de aur, două de argint şi una de bronz) poate încă urca, fiind calificată în finalele turneelor olimpice de polo masculin şi volei feminin, la baschet masculin aflându-se în semifinale, iar la baschet feminin, în lupta pentru medalia de bronz. Nu e prea tonic să zăreşti Belarusul (36), Uzbekistanul (29), Olanda (9), mult mai avantajos poziţionate. Şi ce ne-am fi făcut fără isprava istorică a echipei feminine de spadă – Ana Maria Popescu, Simona Pop, Simona Gherman, Loredana Dinu – câştigătoarea titlului olimpic, evident, şi prin aportul consistent al maestrului Dan Podeanu din Craiova? A vorbi despre patriotism, „mândrie autohtonă” şi a nu elogia asemenea sportive ar fi o gravă ipocrizie şi iresponsabilitate. Avem o problemă imensă în sportul românesc. Nu atât cu conducătorii vremelnici, incompetenţi sau necinstiţi, ci în general cu cultura noastră sportivă, aproape găunoasă. Apoi, cu absenţa oricărei strategii adecvate, mereu începută, şi tot mereu abandonată. Nu vom evoca statisticile trecutului, ci altceva: defrişarea mentalităţii de învingător, fragilitatea acesteia, resimţită la tot pasul. Spunea într-o împrejurare, cu ani în urmă, răposatul Nae Mărăşescu, Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă s-a prăpădit de dată recentă, că, între zonele geografice ale ţării, Doljul rămâne un bazin veritabil, apt să ofere sportivi cu aptitudini aparte. Afirmaţia nu era una de circumstanţă, ci se rezema în studii de specialitate. Isprava minunatelor fete din echipa olimpică de spadă, unele plecate din Craiova, împreună cu antrenorul lor, constituie pe undeva şi un îndemn la a se veghea la… ţesutul adipos, dezvoltat peste măsură, în dezbaterile sterile despre starea sportului. Iubim performanţa în continuare. Reprezentanţii României în momentele lor de glorie inspiră şi potenţează o întreagă naţiune. În absenţa acestor împliniri, şi în cazul de faţă a titlurilor olimpice, suntem mai săraci ca niciodată. Se va discuta o vreme cu pasiune despre „comportarea” lotului olimpic român la Rio de Janeiro. Şi apoi totul se va stinge în uitare. La gloria olimpică vom jindui, din nou, cu ardoare, peste patru ani.
